Tuesday, 05 November 2019 17:50

Problema pacatului originar

Written by
Rate this item
(0 votes)

Într-o formulare succintă, păcatul originar reprezintă starea în care au ajuns Adam și Eva din cauza neascultării de Dumnezeu, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Se vorbește despre natura decăzută a oamenilor care a fost moștenită de la primele ființe umane care au trăit pe Pământ. Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate înseamnă că oamenii nu au moștenit nici un fel de natură decăzută și că ființele umane sunt ceea ce sunt, bune sau rele, în baza unei naturi proprii omului. Această natură umană este parte din întreaga natură care ne înconjoară și a apărut, prin evoluție, dintr-un strămoș comun al omului și al altor ființe vii. 

Opiniile comentatorilor creștini sunt împărțite în ceea ce privește cât de decăzută este natura umană. De la depravare totală la o depravare parțială, toți teologii creștini, cu excepția lui Pelagius, sunt de acord că avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a fi salvați de moartea eternă. În istoria Creștinismului opiniile au fost diferite. Fericitul Augustin a fost unul dintre primii teologi care au tratat problema păcatului originar: 

„În concepția lui Augustin (numită „Realism”), toată omenirea a fost cu adevărat în Adam atunci când a păcătuit. Păcatul originar, după Augustin, constă în vina lui Adam pe care o moștenesc toți oamenii. Ca și păcătoși, oamenii sunt total depravați în natura lor, le lipsește libertatea de a face binele și nu pot să răspundă voinței lui Dumnezeu fără harul divin.” (ref. 246)     

Pentru John Cassian, care a fost un alt teolog important, omul are nevoie de Dumnezeu pentru că el nu este capabil să atingă mântuirea în natura sa:

 „Cassian nu a acceptat ideea depravării totale, asupra căreia a insistat Martin Luther. El a învățat că natura umană este decăzută și depravată, dar nu în totalitate. Augustin Casiday susține că, în același timp, Casian „afirmă cu îndrăzneală că harul lui Dumnezeu, nu libertatea omului, este responsabil pentru ‚tot ce ține de mântuire’ – chiar credința.” (ref. 247)     

 Toate aceste idei pornesc de la acceptarea literală a povestirii biblice despre Adam și Eva în care cei doi au fost neascultători față de Dumnezeu. Acești teologi susțin că ceva este rău în natura umană, ceva ce nu poate să fie reparat doar prin efortul omenesc, ci numai prin intervenția lui Dumnezeu. Aceasta este o concepție care a persistat și în perioada Reformei:

 „Martin Luther (1483-1546) a afirmat că oamenii au moștenit vinovăția lui Adam și sunt într-o stare de păcat din momentul concepției. Al doilea articol din Mărturisirea de Credință de la Augsburg prezintă doctrina sa cu privire la păcatul originar într-o formă sumară: Este de asemenea predicat printre noi că de la căderea lui Adam toți oamenii care sunt născuți în conformitate cu cursul natural sunt concepuți și născuți în păcat. Aceasta înseamnă că toți oamenii sunt plini de răutate păcătoasă și înclinație către păcat din pântecele mamelor lor și sunt incapabili prin natura lor să aibă adevărată frică de Dumnezeu și adevărată credință în El. Mai mult, această boală înnăscută și păcat ereditar este cu adevărat păcat și condamnă la mânia eternă a lui Dumnezeu pe toți aceia care nu sunt născuți din nou prin Botez și Duhul Sfânt.” (ref. 248)    

 Toate ființele umane, indiferent de religia pe care o profesează sau chiar dacă nu au nici o religie, sunt condamnați la iadul veșnic deoarece, în conformitate cu Facerea, toți sunt urmașii lui Adam și Eva, care nu l-au ascultat pe Dumnezeu și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Această doctrină este cu totul absurdă atâta vreme cât Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci sunt personajele unui mit. De ce ar trebui să fie condamnați la iadul veșnic Budiștii, sau Hindușii sau membrii altor religii, dacă Adam și Eva nu au păcătuit împotriva lui Dumnezeu? O astfel de pedeapsă pentru un păcat imaginar este strigătoare la cer. 

Dacă toate religiile se bazează pe mituri, atunci nu există o religie „superioară” unei alte religii, o religie care să facă promisiuni mai bune pentru mântuire.

John Calvin, un foarte renumit teolog, s-a referit și el la păcatul originar: 

 „Păcatul originar, deci, pare să fie o depravare și o corupție a naturii noastre, răspândită în toate părțile sufletului, care mai întâi ne fac responsabili față de mânia lui Dumnezeu și de asemenea aduce în noi acele fapte pe care Scriptura le numește „fapte ale cărnii” (Gal 5; 19). Și aceasta este ceea ce în mod corect Pavel adesea numește păcat. Faptele care rezultă din el – cum ar fi adulterul, curvia, furtul, ura, crimele, bețiile – el le numește „fructe ale păcatului” (Gal 5; 19-21), cu toate că ele sunt în mod obișnuit numite „păcate” în Scriptură, și chiar de Pavel.” (ref. 249)     

 Dacă cartea Facerea nu este o descriere fidelă a ceea ce s-a întâmplat la începutul istoriei și Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci personaje de ficțiune, nu există nici un fel de păcat originar. Aceasta este o doctrină falsă, susținută de mai multe Biserici instituționale. Dacă rasele umane au evoluat de a lungul unei perioade lungi de timp din alte ființe mai puțin dezvoltate, natura umană nu este rezultatul neascultării față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, ci este produsul evoluției speciilor. De asemenea, este posibil ca, pe parcursul evoluției lor, unii hominizi să fi fost supuși unor intervenții de inginerie genetică, de către reprezentanții unei civilizații extraterestre, și astfel să fi apărut oamenii, așa cum îi cunoaștem astăzi, adică după chipul și asemănarea indivizilor care formează acea civilizație. Natura umană este similară cu natura celorlalte animale, dar ne deosebim prin gândire, ceea ce ne aseamănă poate cu alte ființe inteligente din univers, adică cu cele care ar fi putut să intervină în evoluția noastră. Dacă nu există păcatul originar, natura umană nu este grav afectată, deci ea le permite oamenilor să devină mai buni prin eforturi proprii și o astfel de transformare se produce permanent în oamenii care doresc acest lucru. Dovada acestui fapt o reprezintă creșterea gradului de civilizație al omenirii în ultimele secole.

În conformitate cu Biblia, moartea a intrat în lume deoarece Adam și Eva nu au ascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.     

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Romani 5; 12-14)

Dacă Adam și Eva nu au nesocotit porunca lui Dumnezeu, deoarece nu au existat niciodată pe Pământ, nici nu aveau cum să fie pedepsiți de El. Moartea nu a intrat în creație din cauza comportamentului primilor oameni, ci ea a existat din totdeauna în lumea naturală, viața și moartea fiind nedespărțite.

Biblia încearcă să acrediteze ideea că nu Dumnezeu se face vinovat de faptul că există moartea, El nu a creat oamenii muritori, ci oamenii sunt vinovați că sunt ființe trecătoare. Deoarece păcatul nu este recunoscut fără o lege, nu ar fi existat nici un motiv ca oamenii care au trăit între Adam și Moise să moară, în aceea perioadă neexistând nici o lege, dar ei totuși au murit deoarece au moștenit păcatul lui Adam. Aceasta este o doctrină falsă, deoarece se bazează pe o premisă greșită și anume că Adam și Eva au trăit cu adevărat pe Pământ.

Dumnezeu a avut nevoie să îl trimită pe Fiul Său să moară pe cruce pentru a împăca lumea cu Sine. Cu alte cuvinte, păcatul lui Adam și Eva ar fi fost răscumpărat de moartea lui Hristos pe cruce, dar păcatul respectiv nu a existat. Fiecare persoană răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru ce face el sau ea, dar nu pentru ceea ce a făcut personajele mitologice Adam și Eva.  

Omul are o existență materială care îl împiedică să se comporte exclusiv pe o bază spirituală, atâta vreme cât nu este născut din nou, adică născut din Dumnezeu. 

În viziunea dogmelor și doctrinelor oficiale creștine, nu contează cât de pur în caracter este cineva, datorită presupuselor păcate ale lui Adam și Eva, persoana respectivă nu poate să fie mântuită de Dumnezeu, dacă nu crede în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus). El a venit în lume ca să plătească păcatele primilor oameni. Datorită povestirii cu Adam și Eva, Creștinii sunt tentați să îi considere pe credincioșii altor religii ca fiind excluși de la mântuire datorită necredinței lor in jertfa mântuitoare a lui Hristos. Aceștia rămân condamnați pentru păcatul adamic, chiar dacă săvârșesc numai fapte bune. Dacă însă Adam și Eva sunt personaje imaginare, atunci credincioșii altor religii, nu au de ce să răspundă pentru fapte care nu s-au petrecut niciodată în realitate. 

Moartea nu este o pedeapsă venită de la Dumnezeu, ci un lucru natural. Cu toate acestea, pentru a scăpa de moarte și pentru a dobândi viață veșnică fiecare om are nevoie de puterea lui Dumnezeu. Condiția de a trăi după standardele Lui o reprezintă regenerarea spirituală, pe care fiecare persoană trebuie să o parcurgă pentru a fi în acord cu Dumnezeu. Numai acele persoane care parcurg procesul nașterii din nou, au perspectiva de a trăi conform cerințelor Sale. Nașterea din nou presupune transformarea naturii umane prin contactul cu natura divină, care este dăruită omului de Dumnezeu. Fără această transformare, oamenii sunt doar ființe naturale, deci acționează conform naturii lor.

Nimeni nu este vinovat pentru natura sa, ci doar pentru modul cum își folosește această natură. În realitate, natura umană nu este decăzută atâta timp cât legile sociale, izvorâte din natura umană și cerințele societății sunt similare cu cele zece porunci, cu toate că primele nu sunt direct inspirate de Dumnezeu. Este o greșeală să credem că toate legile din lume sunt inspirate de Legea celor zece porunci. Crima a fost, de exemplu, pedepsită și în Japonia sau alte țări asiatice, care nu aveau nimic a face cu Decalogul. 

Având în vedere învățătura creștină, trebuie remarcat că păcatele oamenilor nu sunt pur și simplu iertate de Dumnezeu, ele sunt răscumpărate prin jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) Hristos. Toate păcatele oamenilor sunt pedepsite de Dumnezeu, dar pedeapsa cade asupra Fiului Său și nu direct asupra acelei persoane care a săvârșit păcatul respectiv.

În V.T. se practica jertfirea animalelor și în N.T. jertfa este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Isus (Iisus). Marea problemă cu pedepsirea păcatelor este că de fapt păcatele sunt un lucru natural pentru oameni deci pedepsirea unui om pentru că este om nu are sens. Atâta vreme cât oamenii trăiesc conform naturii lor ei răspund doar în limitele acestei naturi și nu în conformitate cu o natură spirituală care nu le este proprie. Singurele persoane care pot să nu mai păcătuiască sunt acelea care sunt născute din Dumnezeu. Cine este născut din El, acela nu mai păcătuiește. (1 Ioan 3; 9)

A pedepsi o persoană care păcătuiește în mod natural și care nu recunoaște valabilitatea legilor divine nu poate să fie o atitudine rațională. Acea persoană poate să fie trasă la răspundere în baza legilor sociale cu care are o relație directă, dar nu are cum să dea socoteală în fața lui Dumnezeu dacă nu crede în El. Dacă cineva nu crede că Legea celor zece porunci a fost inspirată de Dumnezeu și că i se adresează lui sau ei personal, atunci nu există nici o bază ca acea lege să aibă autoritate asupra lui sau asupra ei.  

Apare și problema dublei pedepse. Dacă o persoană este pedepsită prin legile societății în care trăiește și care legi trag acea persoană la răspundere juridică, de ce mai trebuie pedepsit acel om și de Dumnezeu, încă o dată, pentru aceeași faptă? În principiu, nici o persoană nu ar trebui să fie pedepsită de două ori pentru aceeași faptă. Lucrurile se schimbă atunci când un om care săvârșește o fărădelege reușește să scape de consecințele pe care legile sociale le generează și rămâne nepedepsit pentru acea faptă. Pedeapsa lui Dumnezeu într-o asemenea situație este bine meritată, dar și în acest caz o pedeapsă veșnică în iad pare disproporționat de mare pentru o faptă săvârșită pe Pământ de un om care acționează conform naturii sale. În toate cazurile o pedeapsă trebuie să fie proporțională cu fapta comisă. Pe Pământ există pedepse care diferă ca durată, dar în iad nu ni se spune că pedepsele au termene diferite, în funcție de gravitatea faptei săvârșite. O pedeapsă veșnică pentru orice faptă, indiferent de gravitatea acesteia, pare să fie o situație absurdă.     

Standardul moral de viață pentru un om credincios este foarte înalt, în Creștinism, și îl are ca model pe Isus (Iisus). Acest standard depășește cu mult morala unui om care se conformează naturii sale și care își bazează morala pe cutumele societății în care trăiește. Oamenii nu sunt, prin natura lor sfinți, dar unii oameni au dorința sfințeniei chiar în natura lor. Foarte multe religii își bazează învățăturile pe principii de perfecțiune morală. Dacă știm că nu toate aceste religii au fost inițiate de Dumnezeu trebuie să ne întrebăm cum se face că oamenii naturali sau firești au aceste aspirații către perfecțiune morală? Există deci în natura umană o aspirație către perfecțiune morală ceea ce ne demonstrează că această natură umană nu este decăzută, chiar dacă în trăsăturile ei generale ea nu este perfectă.  

Ascultarea de Dumnezeu este considerată a fi cea mai importantă valoare creștină și acest mesaj vine direct de pe paginile cărții Facerea. Atât V.T. cât și N.T. sunt concentrate în primul rând pe această valoare.

Dacă ființele umane au apărut prin evoluție și nu sunt urmașii lui Adam și Eva putem să spunem că Dumnezeu nu a creat direct pe oameni, din țărâna Pământului. Dumnezeu ar fi putut să îi creeze pe oameni indirect adică prin crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca ființele umane să apară, dar ei ar fi putut să apară  prin evoluția naturii fără nici o intervenție din partea Lui. Există o dinamică internă a naturii care se face responsabilă se schimbările continue care au loc în interiorul ei.

Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să credem că natura nu ar fi putut evolua fără intervenția lui Dumnezeu. Este probabil ca viața să apară oriunde găsește condițiile necesare pentru existența sa, cu sau fără acțiunea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nimeni nu poate să excludă existența lui Dumnezeu pe baze științifice. Chiar dacă natura poate să progreseze singură, fără intervenția lui Dumnezeu, acest lucru nu înseamnă că El nu există. Cu alte cuvinte, este foarte greșit să credem că evoluționismul poate să demonstreze că Dumnezeu nu există, el nu face decât să respingă creația directă a Lui asupra naturii. De exemplu, evoluționismul nu poate exclude existența unei civilizații extraterestre care i-ar fi creat pe oameni folosindu-se de metode tehnologice foarte avansate cum ar fi ingineria genetică. O astfel de civilizație ar fi fost considerată divină de către primii oameni, chiar dacă ea ar fi fost o existență naturală, nu supranaturală. 

Povestirile despre creație din cartea Facerea nu reprezintă niște revelații venite de la Dumnezeu deoarece ele nu pot să explice în mod credibil cum a apărut universul și viața pe Pământ. Pentru a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale legate de originea universului și a umanității trebuie să studiem natura, deoarece studiul Bibliei nu ne ajută în această privință. În același timp, studiul naturii nu ne îndreaptă atenția în mod necesar către Dumnezeu pentru că natura conține în ea toate ingredientele necesare pentru existența vieții. Existența naturii nici nu implică, dar nici nu exclude existența lui Dumnezeu.   

Teoria numită „design inteligent” pare a fi o abordare rațională. Această teorie susține că există prea multe concordanțe care au permis apariția vieții pe Pământ. Corelarea atât de multor condiții în același timp nu ar putea să fie o coincidență. Ar fi fost nevoie de un Designer care să fi așezat fiecare lucru la locul lui pentru ca viața să poată să apară pe Pământ. Acest Designer a organizat toate lucrurile în așa fel încât viața să fie posibilă pe planeta noastră. De fapt, în lipsa cunoștințelor despre câte universuri există nu știm nici câte feluri de ființe inteligente există, deci condiții diferite pot să dea naștere la forme de viață inteligente diferite. Acestea pot să aibă în comun inteligența, dar nu și forma în care aceasta există. Teoria „designului inteligent” propune o variantă interesantă, dar există și argumente împotriva ei.

Prin urmare, nu există nici un argument serios în baza căruia să devalorizăm natura umană. Dacă natura umană ar fi fost atât de decăzută, Dumnezeu nu s-ar fi întrupat într-un Om și nu ar fi unit în Acel Om natura divină cu natura umană. Cum s-ar fi putut amesteca sfințenia lui Dumnezeu cu o natură umană decăzută pentru ca din cele două să rezulte o Persoană divină, Isus Hristos? Dumnezeu a decis să devină om pentru că ființele umane au potențialul de a fi ființe extraordinare atunci când sunt în relație cu El. Acest potențial dovedește că natura umană nu este decăzută, după cum susțin unii comentatori biblici, ci este prețuită chiar de Dumnezeu.

De fapt, în natura umană, ca să luăm un exemplu, călugării budiști reușesc să atingă o înaltă spiritualitate. Acești călugări și reprezentanții altor religii își trăiesc viața lor după niște principii spirituale foarte înalte, chiar dacă ei funcționează pe baza naturii lor umane, fără să aibă pretenția că sunt părtași la natura divină.

Conform învățăturii creștine, Dumnezeu este Duh. Această afirmație ne duce la concluzia că El comunică cu oamenii în forul lor interior și le conferă revelații personale (Ioan 4; 24). Dumnezeu Tatăl vorbește oamenilor din interiorul conștiințelor lor și nu într-un mod exterior omului, așa cum fac autoritățile din lumea în care trăim. Dumnezeu nu poate să fie un fel de Monarh absolut care și-a propus să conducă universul cu un sceptru de fier. Aceasta este imaginea umană despre ceea ce înseamnă un conducător, dar nu poate să facă dreptate complexității unei Realități spirituale, pe care noi o numim Dumnezeu. Apostolul Ioan ne informează că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, El este dragoste (1 Ioan 4; 12)  

Înclinația către păcat a omului nu este nimic altceva decât instinctele sale naturale, fără de care nu ar putea să supraviețuiască într-o lume complicată. Oamenii au instincte puternice de supraviețuire și natura umană nu se bazează pe principii idealiste, dar nici nu le exclude existența. Ceea ce caracterizează însă natura umană și o deosebește de natura din jurul nostru este faptul că oamenii își pot nega propriile lor instincte, în anumite limite, și pot să creadă în principii superioare și chiar să le considere pe acestea mai importante decât viața lor. De exemplu, mulți oameni și-au învins propriu lor instinct de supraviețuire și și-au dat viața pentru libertate sau alte idealuri sociale.

Atunci când Adam și Eva, pe bună dreptate, sunt scoși din ecuație, nu mai rămâne nimic care să justifice condamnarea naturii umane, în relația sa cu Dumnezeu. Nu mai avem de ce să ne simțim vinovați atâta vreme cât natura umană este așa cum este firesc să fie, adică așa cum s-a dezvoltat prin evoluția întregii naturi. Fără legenda lui Adam și Eva, nu mai avem nici un motiv să fim rușinați că suntem ființe umane și că natura noastră nu este perfectă. Nu există nici o vinovăție în ceea ce suntem și nu există nimic greșit în modul cum este constituită natura noastră umană, aceasta din urmă fiind sursa progresului omenirii. Orice om poate să fie născut din Dumnezeu dacă se deschide prezenței Lui în persoana sa. 

Nu există nici o legătură între Adam și Isus (Iisus) dacă Adam nu a existat niciodată în realitate. Când a venit pe Pământ, Isus (Iisus) a fost un om ca oricare dintre noi, dar care a avut o legătură mai puternică decât oricare alt om cu Dumnezeu. Isus (Iisus) a afirmat că oricare credincios poate să facă lucruri mai mari decât a făcut El pe Pământ. (Ioan 14; 12)

Rate this item
(0 votes)

Refuzul de a crede veridicitatea creației în șase zile duce în mod necesar la respingerea afirmației că Legea celor zece porunci este inspirată de Dumnezeu. Această Lege pornește de la premisa că lumea a fost creată în șase zile, dar realitatea contrazice această afirmație. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu poate minți:

„1. Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă, 2. - Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte, 3. Şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu – ” (Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel 1; 1-3)

 Dacă Dumnezeu nu poate să mintă, El nu ar fi putut afirma în Decalog că ar fi creat lumea în șase zile și că s-ar fi odihnit în ziua a șaptea. Aceste afirmații nu au cum să corespundă adevărului din motivele arătate în capitolele anterioare. Universul a apărut acum aproximativ 13,7 miliarde de ani nu acum aproximativ 6000 de ani, așa cum afirmă creaționiștii. Următorul text biblic este locul unde se pretinde că Dumnezeu ar fi creat lumea în șase zile:

„8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. 9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, 10.   Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, 12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. 13. Să nu ucizi! 14. Să nu fii desfrânat! 15. Să nu furi! 16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 17. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” 18. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe, temându-se. 19. Apoi a zis către Moise: „Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim”. 20. Zis-a Moise către popor: „Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la încercare pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să nu greşiţi”. 21. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.” (Ieșirea 20; 8-21)

Dacă Dumnezeu nu a creat „cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt” în șase zile, atunci înseamnă că nici nu putea să afirme că le-a creat. Deoarece Dumnezeu nu minte, înseamnă că aceste afirmații sunt doar invenții omenești. Cu alte cuvinte, Legea celor zeci porunci nu are origine divină, ci este de proveniență umană. Dacă esența Legii mozaice este de origine pământească, nu divină, înseamnă că toată Legea lui Moise este un produs uman și trebuie înțeleasă în acest fel. 

Există și posibilitatea ca cele zece porunci să fi fost date de cineva care poate minți, de exemplu, de reprezentanții unei civilizații extraterestre. Contextul în care Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi dat cele zece porunci poporului evreu este foarte ciudat și ne îndreaptă atenția către o civilizație extraterestră care ar fi vizitat în trecut Pământul:

„16. Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Şi s-a cutremurat tot poporul în tabără. 17. Atunci a scos Moise poporul din tabără în întâmpinarea lui Dumnezeu şi au stat la poalele muntelui. 18. Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. 19. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas. 20. Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo. 21. Atunci a zis Domnul către Moise: „Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Domnul, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei. 22. Iar preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, ca nu cumva să-i lovească Domnul”. 23. Zis-a Moise către Domnul: „Nu se poate ca poporul să se suie pe Muntele Sinai, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme, şi ai zis: Trage hotar împrejurul muntelui şi-l sfinţeşte!” 24. Iar Domnul i-a răspuns: „Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Aaron; iar preoţii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Domnul, ca să nu-i lovească Domnul”. 25. Şi s-a pogorât Moise la popor şi i-a spus toate.” (Ieșirea 19; 16-25)

Unii comentatori afirmă fără temei că Isus (Iisus) este același Dumnezeu cu Acela care s-a revelat în V.T. Dacă însă facem comparație între învățăturile lui Isus (Iisus) și textele din V.T. care îl prezintă pe Dumnezeu vedem că între acestea există o diferență uriașă. Dumnezeu, așa cum îl prezintă cartea Ieșirea 19; 16-25, nu este de loc așa cum ne-a spus Isus (Iisus) că este. În primul rând, Isus (Iisus) ne-a revelat că Tatăl este Spirit, dar forțele care s-au adresat poporului evreu pe Muntele Sinai erau forțe având o prezență materială și care au impus poporului o distanță față de ele, pe care poporul nu o putea parcurge. (Ioan 4; 24)

„Tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic” în timp ce „Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic” este descrierea potrivită pentru aterizarea unei nave cosmice pe munte. Întreaga poveste vorbește despre întâlnirea dintre o civilizație extraterestră și poporul evreu prin multe din detaliile sale. Indicația că poporul trebuia să își spele hainele și interdicția de a atinge marginea muntelui ar fi putut să însemne o precauție pe care vizitatorii extratereștrii ar fi putut să o ia împotriva germenilor. Interdicția era extrem de drastică și aceasta se explică prin sensibilitatea pe care reprezentanții unei civilizații extraterestre ar fi putut să o aibă față de microorganismele care se aflau pe Pământ.

„12. Să-i tragi poporului hotar împrejurul muntelui şi să-i spui: Păziţi-vă de a vă sui în munte şi de a vă atinge de ceva din el, că tot cel ce se va atinge de munte va muri. 13. Nici cu mâna să nu se atingă de el, că va fi ucis cu pietre sau se va săgeta cu săgeata; nu va rămâne în viaţă, fie om, fie dobitoc. Iar dacă se vor îndepărta tunetele şi trâmbiţele şi norul de pe munte, se vor putea sui în munte”. (Ieșirea 19; 12-13)

Cel ce se va fi atins de munte trebuia să moară. De ce așa o normă drastică? Explicația ar fi că ființele extraterestre, fără să dorească, ar fi putut să transmită oamenilor niște germeni patogeni care ar fi putut să pună în pericol existența întregului popor evreu și chiar și a altor popoare, existente la aceea dată pe Pământ. Cine se atingea de munte trebuia ucis cu pietre sau cu săgeți, nu trebuia atins sau atinsă cu mâna de alți oameni. Vedem aici posibilitatea unei epidemii datorate întâlnirii dintre o civilizație extraterestră și omenire și nu îl vedem pe Dumnezeu care este descris de Biblie ca fiind  Creatorul cerului și a al Pământului.   

Atât în cartea Ieșirea cât și în cartea profetului Ezechiel ni se vorbește despre experiența pe care oamenii au avut-o cu forțe materiale care ne duc cu gândul către ființe venite din alte lumi. Aceste ființe nu sunt existențe spirituale, deoarece ele reprezintă o desfășurare cu aspect tehnologic superior celui cunoscut de omenire. Apare deci o extrapolare în textul biblic de la o posibilă întâlnire între extratereștrii și oameni la o Ființă supranaturală care ar fi creat universul în șase zile. Nu trebuie însă să facem confuzia între o civilizație extraterestră și Dumnezeu care pentru a crea universul se impune să fie situat în afara lui. O civilizație extraterestră nu ar fi putut crea universul din interiorul lui, dar ar fi putut crea primii oameni prin inginerie genetică. Pentru o astfel de creație însă ar fi fost nevoie ca pe Pământ să existe deja niște hominizi, care să poată să fie transformați genetic.  

Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile, atunci toate textele biblice care pornesc de la această premisă, pornesc de la o ipoteză falsă. Pornind de la o presupunere falsă, se ajunge în mod inevitabil la o concluzie greșită. 

Dacă Dumnezeu a creat universul prin Big bang, nu știm cum a procedat în detaliu. Nu știm ce a existat înainte de crearea universului nostru, nu știm cum a realizat El singularitatea din care s-a produs acel Big bang. Nu avem nici o revelație scrisă despre originea universului, avem numai revelația în natură, care vine din studiul lumii înconjurătoare, dar care poate fi interpretată în sensuri diferite, chiar opuse unul altuia.

Trebuie să recunoaștem că Biblia nu reprezintă o revelație asupra modului cum a apărut universul și omenirea. Aceasta este premisa corectă de la care trebuie plecat în cunoașterea lui Dumnezeu. Atâta vreme cât confuzia dintre miturile biblice și revelația lui Dumnezeu va continua să existe și chiar va fi promovată de instituțiile bisericești nu vom putea să așezăm cunoașterea Lui pe baze reale.

Povestirile biblice despre creație contrazic vehement tot ceea ce cunoaștem despre univers. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a creat legile naturii, El nu a făcut acest lucru doar pentru ca tot El să contrazică aceste legi, prin modul în care Biblia descrie creația Sa. 

La acest punct, se poate trage o concluzie rațională care pune în discuție valabilitatea anumitor învățături ale Bisericilor instituționale. Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile și nu s-a odihnit în ziua a șaptea, atunci înseamnă că ținerea zilei de odihnă de către credincioși nu are nici un sens. Oamenii se pot odihni, după munca lor, dar ținerea unei anumite zile de odihnă, pe baze religioase, este o tradiție sterilă, care are ca sursă un mit.

Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile, ținerea sabatului este o invenție omenească și de asemenea și toată teologia care presupune că cele zece porunci au fost inspirate de Dumnezeu.    

Dumnezeu nu a creat în șase zile cerul și Pământul, marea și toată natura și nici nu s-a odihnit în ziua a șaptea, așa cum spune Biblia. Din acest motiv, Dumnezeu nu a binecuvântat ziua a șaptea și nu a sfințit-o. Nici Isus (Iisus) nu a considerat ținerea sabatului ca fiind o cerință absolută: 

„7. Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă voiesc iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi. 8. Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului.” (Sfânta Evanghelie după Matei 12; 7-8)

Ținerea sabatului biblic a fost relativizată și de apostolul Pavel, care a legat această cerință de convingerea personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase:

„5. Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. 6. Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 14; 5-6)

Nivelul de cunoștințe despre originea universului și a omenirii, din vremea apostolului Pavel, era acela care este exprimat în miturile biblice. Totuși Pavel a înțeles că ținerea sabatului este mai degrabă o tradiție decât o cerință importantă a lui Dumnezeu, altfel nu și-ar fi permis să relativizeze această cerință.

Cele zece porunci sunt o creație omenească și nu divină și prevederile lor nu sunt unice între normele existente în alte culturi. Porunca ținerii sabatului se bazează pe concepția falsă că Dumnezeu a creat întreaga natură și omenirea în șase zile și că El s-a odihnit în ziua a șaptea. În același timp, este evident că dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile nici nu avea de ce să se odihnească în ziua a șaptea.

Rate this item
(0 votes)

În Creștinism, există câteva posibilități de interpretare care privesc relația dintre Dumnezeu și lume și de asemenea calitatea Lui de Creator. 

Punctul de vedere teist creaționist

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu este Creatorul a tot ce există. El a creat direct universul cu toate corpurile cerești și Pământul cu tot ceea ce conține acesta. Dumnezeu a creat toate aceste lucruri fie în șase zile calendaristice, conform adepților unui Pământ tânăr, fie în șase perioade lungi de timp, idee susținută de adepții teoriei zilelor-ere. Dumnezeu nu este răspunzător pentru răul din lume și tot răul vine de la îngerul decăzut Satana și de la oamenii care nu au ascultat de El.

Rate this item
(0 votes)

Marea problemă a afirmației biblice că la început toate animalele au mâncat numai iarbă este aceea că ea implică inexistența unui ecosistem în care erbivorele și carnivorele sunt la fel de necesare. Negarea ecosistemului este unul dintre cele mai importante aspecte de neconcordanță între Biblie și realitate. Natura nu poate exista în afara unui ecosistem și lucrul acesta este bine dovedit. Numai erbivore sau numai carnivore ar genera un dezechilibru natural suficient de serios încât să ducă la extincția vieții așa cum o cunoaștem.

Thursday, 04 April 2019 15:01

Cele doua povestiri ale creatiei din Biblie

Written by
Rate this item
(0 votes)

Mulți specialiști în studiul Bibliei recunosc că în cartea Facerea se regăsesc două povestiri ale creației. Cititorul care se apropie de textele respective, care susțin afirmații extraordinare, tinde să le vadă ca pe o singură poveste dar această sinteză poate genera multe nedumeriri legate de multitudinea de contradicții pe care le conțin textele biblice.

Monday, 21 January 2019 16:30

Crearea Cerului

Written by
Rate this item
(0 votes)

Ce se înțelege prin „cer” în contextul cărții Facerea? Această noțiune poate să aibă mai mult decât un singur înțeles și este important de văzut în ce măsură aceste înțelesuri sunt compatibile cu alte texte biblice și în primul rând cu toate textele din cartea Facerea. În prima carte a Bibliei, cerul, fără de care nici un fel de creație în spațiu cosmic nu ar fi fost posibilă, ar fi fost creat numai în ziua a doua, dar cu toate acestea aceeași Biblie ne spune că Pământul și cerul ar fi fost create încă din prima zi de creație. Creația în prima zi a cerului, înțeles ca loc ocupat de corpurile cerești, ar fi fost imposibilă, din cauza lipsei de spațiu adecvat, deoarece, în conformitate cu Biblia, spațiul era ocupat de ape. Această situație nu are nimic a face cu miracolele, ci mai degrabă cu lipsa de consecvență a relatărilor cu caracter mitologic. A crea cerul, înainte de a crea cerul, așa cum ne spune cartea Facerea că s-ar fi întâmplat, nu este o acțiune supranaturală, este o situație absurdă. Aceasta este de asemenea o contradicție evidentă care arată incompatibilitatea dintre descrierea creației universului, cuprinsă de cartea Facerea, și realitate.

Thursday, 27 December 2018 15:24

Oceanul primordial

Written by
Rate this item
(0 votes)

În una dintre cele două povestiri ale creației din cartea Facerea, în capitolul 1, ni se spune că universul a fost creat de Dumnezeu în interiorul unei mase mari de apă, când încă nu exista cerul sau atmosfera Pământului. Numai în ziua a doua a creației apele ar fi fost separate și ar fi fost creat cerul, în conformitate cu textele biblice. O parte din ape ar fi rămas „deasupra” cerului și cealaltă parte ar fi acoperit Pământul. Dacă Biblia ar avea dreptate, o parte din ape ar fi încă „deasupra” cerului, desigur o expresia mitologică care nu are sens din punct de vedere științific. Ce ar putea să însemne „deasupra” cerului? „Deasupra” cerului ar însemna deasupra spațiului cosmic, undeva la periferia universului.

Monday, 10 December 2018 17:50

Tohu Vav Bohu (Tohu Wabohu)

Written by
Rate this item
(0 votes)

În concordanță cu cartea Facerea, Pământul la început ar fi fost „netocmit” sau  „pustiu și gol”, depinde ce versiune de traducere în limba română folosim. Biblia Ortodoxă folosește formula „netocmit” iar Biblia Cornilescu se referă la Pământ, în aceea perioadă, ca fiind „pustiu și gol”. De fapt, nici una din formulele folosite în limba romană nu traduce exact expresia originală „Tohu vav bohu”. În limba engleză traducerea este mult mai apropiată de textul original și anume este „formless void”. „Formless void” în limba romană se traduce cu formula „fără formă și pustiu”. De ce ar fi creat Dumnezeu Pământul inițial ca o grămadă de materie fără formă în loc să creeze o planetă organizată, gata să primească ființe vii? Cel puțin la prima vedere afirmația Bibliei nu are sens. Din acest motiv, încerc să răspund la această întrebare folosind soluțiile care sunt deja conturate în literatura religioasă.

Thursday, 22 November 2018 18:23

Dumnezeu Creatorul si inceputul Creatiei

Written by
Rate this item
(0 votes)

Biblia ne spune că Pământul a fost creat de Dumnezeu. În cuvintele sale Biblia relatează:

„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Facerea 1; 1-2)

Tuesday, 05 June 2018 20:08

Credinta lui Avraam

Written by
Rate this item
(1 Vote)

În Biblie scrie că Dumnezeu i-ar fi cerut lui Avraam să își omoare fiul, ca pe o dovadă a devotamentului lui către El. Acest test este cu totul atipic și nu trebuie luat ca model pentru relația dintre oameni și forțele spirituale. Multe persoane care comit acte de terorism cred cu convingere că sunt în relație cu Dumnezeu și că El le cere să ucidă alți oameni. Credința care nu este dublată de discernământ nu are valoare. Oare chiar cere sau a cerut vreodată Dumnezeu unor oameni să omoare alți oameni? Ce fel de Dumnezeu iubitor este Acela care cere oamenilor să asasineze pe semenii lor? Biblia este plină de contradicții și una dintre ele este contradicția dintre porunca de a nu ucide, care este conținută de cele zece porunci, și cerința lui Dumnezeu ca Avraam să își ucidă fiul. Este adevărat că în vremea lui Avraam încă nu fusese dată legea celor zece porunci dar Dumnezeu este neschimbător și dacă ne-a cerut să nu ucidem atunci nu putea, tot El, să îi ceară lui Avraam să își ucidă fiul.