Tuesday, 05 November 2019 17:50

Problema pacatului originar

Written by
Rate this item
(0 votes)

Într-o formulare succintă, păcatul originar reprezintă starea în care au ajuns Adam și Eva din cauza neascultării de Dumnezeu, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Se vorbește despre natura decăzută a oamenilor care a fost moștenită de la primele ființe umane care au trăit pe Pământ. Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate înseamnă că oamenii nu au moștenit nici un fel de natură decăzută și că ființele umane sunt ceea ce sunt, bune sau rele, în baza unei naturi proprii omului. Această natură umană este parte din întreaga natură care ne înconjoară și a apărut, prin evoluție, dintr-un strămoș comun al omului și al altor ființe vii. 

Opiniile comentatorilor creștini sunt împărțite în ceea ce privește cât de decăzută este natura umană. De la depravare totală la o depravare parțială, toți teologii creștini, cu excepția lui Pelagius, sunt de acord că avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a fi salvați de moartea eternă. În istoria Creștinismului opiniile au fost diferite. Fericitul Augustin a fost unul dintre primii teologi care au tratat problema păcatului originar: 

„În concepția lui Augustin (numită „Realism”), toată omenirea a fost cu adevărat în Adam atunci când a păcătuit. Păcatul originar, după Augustin, constă în vina lui Adam pe care o moștenesc toți oamenii. Ca și păcătoși, oamenii sunt total depravați în natura lor, le lipsește libertatea de a face binele și nu pot să răspundă voinței lui Dumnezeu fără harul divin.” (ref. 246)     

Pentru John Cassian, care a fost un alt teolog important, omul are nevoie de Dumnezeu pentru că el nu este capabil să atingă mântuirea în natura sa:

 „Cassian nu a acceptat ideea depravării totale, asupra căreia a insistat Martin Luther. El a învățat că natura umană este decăzută și depravată, dar nu în totalitate. Augustin Casiday susține că, în același timp, Casian „afirmă cu îndrăzneală că harul lui Dumnezeu, nu libertatea omului, este responsabil pentru ‚tot ce ține de mântuire’ – chiar credința.” (ref. 247)     

 Toate aceste idei pornesc de la acceptarea literală a povestirii biblice despre Adam și Eva în care cei doi au fost neascultători față de Dumnezeu. Acești teologi susțin că ceva este rău în natura umană, ceva ce nu poate să fie reparat doar prin efortul omenesc, ci numai prin intervenția lui Dumnezeu. Aceasta este o concepție care a persistat și în perioada Reformei:

 „Martin Luther (1483-1546) a afirmat că oamenii au moștenit vinovăția lui Adam și sunt într-o stare de păcat din momentul concepției. Al doilea articol din Mărturisirea de Credință de la Augsburg prezintă doctrina sa cu privire la păcatul originar într-o formă sumară: Este de asemenea predicat printre noi că de la căderea lui Adam toți oamenii care sunt născuți în conformitate cu cursul natural sunt concepuți și născuți în păcat. Aceasta înseamnă că toți oamenii sunt plini de răutate păcătoasă și înclinație către păcat din pântecele mamelor lor și sunt incapabili prin natura lor să aibă adevărată frică de Dumnezeu și adevărată credință în El. Mai mult, această boală înnăscută și păcat ereditar este cu adevărat păcat și condamnă la mânia eternă a lui Dumnezeu pe toți aceia care nu sunt născuți din nou prin Botez și Duhul Sfânt.” (ref. 248)    

 Toate ființele umane, indiferent de religia pe care o profesează sau chiar dacă nu au nici o religie, sunt condamnați la iadul veșnic deoarece, în conformitate cu Facerea, toți sunt urmașii lui Adam și Eva, care nu l-au ascultat pe Dumnezeu și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Această doctrină este cu totul absurdă atâta vreme cât Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci sunt personajele unui mit. De ce ar trebui să fie condamnați la iadul veșnic Budiștii, sau Hindușii sau membrii altor religii, dacă Adam și Eva nu au păcătuit împotriva lui Dumnezeu? O astfel de pedeapsă pentru un păcat imaginar este strigătoare la cer. 

Dacă toate religiile se bazează pe mituri, atunci nu există o religie „superioară” unei alte religii, o religie care să facă promisiuni mai bune pentru mântuire.

John Calvin, un foarte renumit teolog, s-a referit și el la păcatul originar: 

 „Păcatul originar, deci, pare să fie o depravare și o corupție a naturii noastre, răspândită în toate părțile sufletului, care mai întâi ne fac responsabili față de mânia lui Dumnezeu și de asemenea aduce în noi acele fapte pe care Scriptura le numește „fapte ale cărnii” (Gal 5; 19). Și aceasta este ceea ce în mod corect Pavel adesea numește păcat. Faptele care rezultă din el – cum ar fi adulterul, curvia, furtul, ura, crimele, bețiile – el le numește „fructe ale păcatului” (Gal 5; 19-21), cu toate că ele sunt în mod obișnuit numite „păcate” în Scriptură, și chiar de Pavel.” (ref. 249)     

 Dacă cartea Facerea nu este o descriere fidelă a ceea ce s-a întâmplat la începutul istoriei și Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci personaje de ficțiune, nu există nici un fel de păcat originar. Aceasta este o doctrină falsă, susținută de mai multe Biserici instituționale. Dacă rasele umane au evoluat de a lungul unei perioade lungi de timp din alte ființe mai puțin dezvoltate, natura umană nu este rezultatul neascultării față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, ci este produsul evoluției speciilor. De asemenea, este posibil ca, pe parcursul evoluției lor, unii hominizi să fi fost supuși unor intervenții de inginerie genetică, de către reprezentanții unei civilizații extraterestre, și astfel să fi apărut oamenii, așa cum îi cunoaștem astăzi, adică după chipul și asemănarea indivizilor care formează acea civilizație. Natura umană este similară cu natura celorlalte animale, dar ne deosebim prin gândire, ceea ce ne aseamănă poate cu alte ființe inteligente din univers, adică cu cele care ar fi putut să intervină în evoluția noastră. Dacă nu există păcatul originar, natura umană nu este grav afectată, deci ea le permite oamenilor să devină mai buni prin eforturi proprii și o astfel de transformare se produce permanent în oamenii care doresc acest lucru. Dovada acestui fapt o reprezintă creșterea gradului de civilizație al omenirii în ultimele secole.

În conformitate cu Biblia, moartea a intrat în lume deoarece Adam și Eva nu au ascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.     

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Romani 5; 12-14)

Dacă Adam și Eva nu au nesocotit porunca lui Dumnezeu, deoarece nu au existat niciodată pe Pământ, nici nu aveau cum să fie pedepsiți de El. Moartea nu a intrat în creație din cauza comportamentului primilor oameni, ci ea a existat din totdeauna în lumea naturală, viața și moartea fiind nedespărțite.

Biblia încearcă să acrediteze ideea că nu Dumnezeu se face vinovat de faptul că există moartea, El nu a creat oamenii muritori, ci oamenii sunt vinovați că sunt ființe trecătoare. Deoarece păcatul nu este recunoscut fără o lege, nu ar fi existat nici un motiv ca oamenii care au trăit între Adam și Moise să moară, în aceea perioadă neexistând nici o lege, dar ei totuși au murit deoarece au moștenit păcatul lui Adam. Aceasta este o doctrină falsă, deoarece se bazează pe o premisă greșită și anume că Adam și Eva au trăit cu adevărat pe Pământ.

Dumnezeu a avut nevoie să îl trimită pe Fiul Său să moară pe cruce pentru a împăca lumea cu Sine. Cu alte cuvinte, păcatul lui Adam și Eva ar fi fost răscumpărat de moartea lui Hristos pe cruce, dar păcatul respectiv nu a existat. Fiecare persoană răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru ce face el sau ea, dar nu pentru ceea ce a făcut personajele mitologice Adam și Eva.  

Omul are o existență materială care îl împiedică să se comporte exclusiv pe o bază spirituală, atâta vreme cât nu este născut din nou, adică născut din Dumnezeu. 

În viziunea dogmelor și doctrinelor oficiale creștine, nu contează cât de pur în caracter este cineva, datorită presupuselor păcate ale lui Adam și Eva, persoana respectivă nu poate să fie mântuită de Dumnezeu, dacă nu crede în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus). El a venit în lume ca să plătească păcatele primilor oameni. Datorită povestirii cu Adam și Eva, Creștinii sunt tentați să îi considere pe credincioșii altor religii ca fiind excluși de la mântuire datorită necredinței lor in jertfa mântuitoare a lui Hristos. Aceștia rămân condamnați pentru păcatul adamic, chiar dacă săvârșesc numai fapte bune. Dacă însă Adam și Eva sunt personaje imaginare, atunci credincioșii altor religii, nu au de ce să răspundă pentru fapte care nu s-au petrecut niciodată în realitate. 

Moartea nu este o pedeapsă venită de la Dumnezeu, ci un lucru natural. Cu toate acestea, pentru a scăpa de moarte și pentru a dobândi viață veșnică fiecare om are nevoie de puterea lui Dumnezeu. Condiția de a trăi după standardele Lui o reprezintă regenerarea spirituală, pe care fiecare persoană trebuie să o parcurgă pentru a fi în acord cu Dumnezeu. Numai acele persoane care parcurg procesul nașterii din nou, au perspectiva de a trăi conform cerințelor Sale. Nașterea din nou presupune transformarea naturii umane prin contactul cu natura divină, care este dăruită omului de Dumnezeu. Fără această transformare, oamenii sunt doar ființe naturale, deci acționează conform naturii lor.

Nimeni nu este vinovat pentru natura sa, ci doar pentru modul cum își folosește această natură. În realitate, natura umană nu este decăzută atâta timp cât legile sociale, izvorâte din natura umană și cerințele societății sunt similare cu cele zece porunci, cu toate că primele nu sunt direct inspirate de Dumnezeu. Este o greșeală să credem că toate legile din lume sunt inspirate de Legea celor zece porunci. Crima a fost, de exemplu, pedepsită și în Japonia sau alte țări asiatice, care nu aveau nimic a face cu Decalogul. 

Având în vedere învățătura creștină, trebuie remarcat că păcatele oamenilor nu sunt pur și simplu iertate de Dumnezeu, ele sunt răscumpărate prin jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) Hristos. Toate păcatele oamenilor sunt pedepsite de Dumnezeu, dar pedeapsa cade asupra Fiului Său și nu direct asupra acelei persoane care a săvârșit păcatul respectiv.

În V.T. se practica jertfirea animalelor și în N.T. jertfa este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Isus (Iisus). Marea problemă cu pedepsirea păcatelor este că de fapt păcatele sunt un lucru natural pentru oameni deci pedepsirea unui om pentru că este om nu are sens. Atâta vreme cât oamenii trăiesc conform naturii lor ei răspund doar în limitele acestei naturi și nu în conformitate cu o natură spirituală care nu le este proprie. Singurele persoane care pot să nu mai păcătuiască sunt acelea care sunt născute din Dumnezeu. Cine este născut din El, acela nu mai păcătuiește. (1 Ioan 3; 9)

A pedepsi o persoană care păcătuiește în mod natural și care nu recunoaște valabilitatea legilor divine nu poate să fie o atitudine rațională. Acea persoană poate să fie trasă la răspundere în baza legilor sociale cu care are o relație directă, dar nu are cum să dea socoteală în fața lui Dumnezeu dacă nu crede în El. Dacă cineva nu crede că Legea celor zece porunci a fost inspirată de Dumnezeu și că i se adresează lui sau ei personal, atunci nu există nici o bază ca acea lege să aibă autoritate asupra lui sau asupra ei.  

Apare și problema dublei pedepse. Dacă o persoană este pedepsită prin legile societății în care trăiește și care legi trag acea persoană la răspundere juridică, de ce mai trebuie pedepsit acel om și de Dumnezeu, încă o dată, pentru aceeași faptă? În principiu, nici o persoană nu ar trebui să fie pedepsită de două ori pentru aceeași faptă. Lucrurile se schimbă atunci când un om care săvârșește o fărădelege reușește să scape de consecințele pe care legile sociale le generează și rămâne nepedepsit pentru acea faptă. Pedeapsa lui Dumnezeu într-o asemenea situație este bine meritată, dar și în acest caz o pedeapsă veșnică în iad pare disproporționat de mare pentru o faptă săvârșită pe Pământ de un om care acționează conform naturii sale. În toate cazurile o pedeapsă trebuie să fie proporțională cu fapta comisă. Pe Pământ există pedepse care diferă ca durată, dar în iad nu ni se spune că pedepsele au termene diferite, în funcție de gravitatea faptei săvârșite. O pedeapsă veșnică pentru orice faptă, indiferent de gravitatea acesteia, pare să fie o situație absurdă.     

Standardul moral de viață pentru un om credincios este foarte înalt, în Creștinism, și îl are ca model pe Isus (Iisus). Acest standard depășește cu mult morala unui om care se conformează naturii sale și care își bazează morala pe cutumele societății în care trăiește. Oamenii nu sunt, prin natura lor sfinți, dar unii oameni au dorința sfințeniei chiar în natura lor. Foarte multe religii își bazează învățăturile pe principii de perfecțiune morală. Dacă știm că nu toate aceste religii au fost inițiate de Dumnezeu trebuie să ne întrebăm cum se face că oamenii naturali sau firești au aceste aspirații către perfecțiune morală? Există deci în natura umană o aspirație către perfecțiune morală ceea ce ne demonstrează că această natură umană nu este decăzută, chiar dacă în trăsăturile ei generale ea nu este perfectă.  

Ascultarea de Dumnezeu este considerată a fi cea mai importantă valoare creștină și acest mesaj vine direct de pe paginile cărții Facerea. Atât V.T. cât și N.T. sunt concentrate în primul rând pe această valoare.

Dacă ființele umane au apărut prin evoluție și nu sunt urmașii lui Adam și Eva putem să spunem că Dumnezeu nu a creat direct pe oameni, din țărâna Pământului. Dumnezeu ar fi putut să îi creeze pe oameni indirect adică prin crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca ființele umane să apară, dar ei ar fi putut să apară  prin evoluția naturii fără nici o intervenție din partea Lui. Există o dinamică internă a naturii care se face responsabilă se schimbările continue care au loc în interiorul ei.

Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să credem că natura nu ar fi putut evolua fără intervenția lui Dumnezeu. Este probabil ca viața să apară oriunde găsește condițiile necesare pentru existența sa, cu sau fără acțiunea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nimeni nu poate să excludă existența lui Dumnezeu pe baze științifice. Chiar dacă natura poate să progreseze singură, fără intervenția lui Dumnezeu, acest lucru nu înseamnă că El nu există. Cu alte cuvinte, este foarte greșit să credem că evoluționismul poate să demonstreze că Dumnezeu nu există, el nu face decât să respingă creația directă a Lui asupra naturii. De exemplu, evoluționismul nu poate exclude existența unei civilizații extraterestre care i-ar fi creat pe oameni folosindu-se de metode tehnologice foarte avansate cum ar fi ingineria genetică. O astfel de civilizație ar fi fost considerată divină de către primii oameni, chiar dacă ea ar fi fost o existență naturală, nu supranaturală. 

Povestirile despre creație din cartea Facerea nu reprezintă niște revelații venite de la Dumnezeu deoarece ele nu pot să explice în mod credibil cum a apărut universul și viața pe Pământ. Pentru a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale legate de originea universului și a umanității trebuie să studiem natura, deoarece studiul Bibliei nu ne ajută în această privință. În același timp, studiul naturii nu ne îndreaptă atenția în mod necesar către Dumnezeu pentru că natura conține în ea toate ingredientele necesare pentru existența vieții. Existența naturii nici nu implică, dar nici nu exclude existența lui Dumnezeu.   

Teoria numită „design inteligent” pare a fi o abordare rațională. Această teorie susține că există prea multe concordanțe care au permis apariția vieții pe Pământ. Corelarea atât de multor condiții în același timp nu ar putea să fie o coincidență. Ar fi fost nevoie de un Designer care să fi așezat fiecare lucru la locul lui pentru ca viața să poată să apară pe Pământ. Acest Designer a organizat toate lucrurile în așa fel încât viața să fie posibilă pe planeta noastră. De fapt, în lipsa cunoștințelor despre câte universuri există nu știm nici câte feluri de ființe inteligente există, deci condiții diferite pot să dea naștere la forme de viață inteligente diferite. Acestea pot să aibă în comun inteligența, dar nu și forma în care aceasta există. Teoria „designului inteligent” propune o variantă interesantă, dar există și argumente împotriva ei.

Prin urmare, nu există nici un argument serios în baza căruia să devalorizăm natura umană. Dacă natura umană ar fi fost atât de decăzută, Dumnezeu nu s-ar fi întrupat într-un Om și nu ar fi unit în Acel Om natura divină cu natura umană. Cum s-ar fi putut amesteca sfințenia lui Dumnezeu cu o natură umană decăzută pentru ca din cele două să rezulte o Persoană divină, Isus Hristos? Dumnezeu a decis să devină om pentru că ființele umane au potențialul de a fi ființe extraordinare atunci când sunt în relație cu El. Acest potențial dovedește că natura umană nu este decăzută, după cum susțin unii comentatori biblici, ci este prețuită chiar de Dumnezeu.

De fapt, în natura umană, ca să luăm un exemplu, călugării budiști reușesc să atingă o înaltă spiritualitate. Acești călugări și reprezentanții altor religii își trăiesc viața lor după niște principii spirituale foarte înalte, chiar dacă ei funcționează pe baza naturii lor umane, fără să aibă pretenția că sunt părtași la natura divină.

Conform învățăturii creștine, Dumnezeu este Duh. Această afirmație ne duce la concluzia că El comunică cu oamenii în forul lor interior și le conferă revelații personale (Ioan 4; 24). Dumnezeu Tatăl vorbește oamenilor din interiorul conștiințelor lor și nu într-un mod exterior omului, așa cum fac autoritățile din lumea în care trăim. Dumnezeu nu poate să fie un fel de Monarh absolut care și-a propus să conducă universul cu un sceptru de fier. Aceasta este imaginea umană despre ceea ce înseamnă un conducător, dar nu poate să facă dreptate complexității unei Realități spirituale, pe care noi o numim Dumnezeu. Apostolul Ioan ne informează că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, El este dragoste (1 Ioan 4; 12)  

Înclinația către păcat a omului nu este nimic altceva decât instinctele sale naturale, fără de care nu ar putea să supraviețuiască într-o lume complicată. Oamenii au instincte puternice de supraviețuire și natura umană nu se bazează pe principii idealiste, dar nici nu le exclude existența. Ceea ce caracterizează însă natura umană și o deosebește de natura din jurul nostru este faptul că oamenii își pot nega propriile lor instincte, în anumite limite, și pot să creadă în principii superioare și chiar să le considere pe acestea mai importante decât viața lor. De exemplu, mulți oameni și-au învins propriu lor instinct de supraviețuire și și-au dat viața pentru libertate sau alte idealuri sociale.

Atunci când Adam și Eva, pe bună dreptate, sunt scoși din ecuație, nu mai rămâne nimic care să justifice condamnarea naturii umane, în relația sa cu Dumnezeu. Nu mai avem de ce să ne simțim vinovați atâta vreme cât natura umană este așa cum este firesc să fie, adică așa cum s-a dezvoltat prin evoluția întregii naturi. Fără legenda lui Adam și Eva, nu mai avem nici un motiv să fim rușinați că suntem ființe umane și că natura noastră nu este perfectă. Nu există nici o vinovăție în ceea ce suntem și nu există nimic greșit în modul cum este constituită natura noastră umană, aceasta din urmă fiind sursa progresului omenirii. Orice om poate să fie născut din Dumnezeu dacă se deschide prezenței Lui în persoana sa. 

Nu există nici o legătură între Adam și Isus (Iisus) dacă Adam nu a existat niciodată în realitate. Când a venit pe Pământ, Isus (Iisus) a fost un om ca oricare dintre noi, dar care a avut o legătură mai puternică decât oricare alt om cu Dumnezeu. Isus (Iisus) a afirmat că oricare credincios poate să facă lucruri mai mari decât a făcut El pe Pământ. (Ioan 14; 12)

Rate this item
(0 votes)

Refuzul de a crede veridicitatea creației în șase zile duce în mod necesar la respingerea afirmației că Legea celor zece porunci este inspirată de Dumnezeu. Această Lege pornește de la premisa că lumea a fost creată în șase zile, dar realitatea contrazice această afirmație. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu poate minți:

„1. Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă, 2. - Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte, 3. Şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu – ” (Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel 1; 1-3)

 Dacă Dumnezeu nu poate să mintă, El nu ar fi putut afirma în Decalog că ar fi creat lumea în șase zile și că s-ar fi odihnit în ziua a șaptea. Aceste afirmații nu au cum să corespundă adevărului din motivele arătate în capitolele anterioare. Universul a apărut acum aproximativ 13,7 miliarde de ani nu acum aproximativ 6000 de ani, așa cum afirmă creaționiștii. Următorul text biblic este locul unde se pretinde că Dumnezeu ar fi creat lumea în șase zile:

„8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. 9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, 10.   Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, 12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. 13. Să nu ucizi! 14. Să nu fii desfrânat! 15. Să nu furi! 16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 17. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” 18. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe, temându-se. 19. Apoi a zis către Moise: „Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim”. 20. Zis-a Moise către popor: „Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la încercare pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să nu greşiţi”. 21. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.” (Ieșirea 20; 8-21)

Dacă Dumnezeu nu a creat „cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt” în șase zile, atunci înseamnă că nici nu putea să afirme că le-a creat. Deoarece Dumnezeu nu minte, înseamnă că aceste afirmații sunt doar invenții omenești. Cu alte cuvinte, Legea celor zeci porunci nu are origine divină, ci este de proveniență umană. Dacă esența Legii mozaice este de origine pământească, nu divină, înseamnă că toată Legea lui Moise este un produs uman și trebuie înțeleasă în acest fel. 

Există și posibilitatea ca cele zece porunci să fi fost date de cineva care poate minți, de exemplu, de reprezentanții unei civilizații extraterestre. Contextul în care Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi dat cele zece porunci poporului evreu este foarte ciudat și ne îndreaptă atenția către o civilizație extraterestră care ar fi vizitat în trecut Pământul:

„16. Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Şi s-a cutremurat tot poporul în tabără. 17. Atunci a scos Moise poporul din tabără în întâmpinarea lui Dumnezeu şi au stat la poalele muntelui. 18. Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. 19. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas. 20. Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo. 21. Atunci a zis Domnul către Moise: „Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Domnul, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei. 22. Iar preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, ca nu cumva să-i lovească Domnul”. 23. Zis-a Moise către Domnul: „Nu se poate ca poporul să se suie pe Muntele Sinai, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme, şi ai zis: Trage hotar împrejurul muntelui şi-l sfinţeşte!” 24. Iar Domnul i-a răspuns: „Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Aaron; iar preoţii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Domnul, ca să nu-i lovească Domnul”. 25. Şi s-a pogorât Moise la popor şi i-a spus toate.” (Ieșirea 19; 16-25)

Unii comentatori afirmă fără temei că Isus (Iisus) este același Dumnezeu cu Acela care s-a revelat în V.T. Dacă însă facem comparație între învățăturile lui Isus (Iisus) și textele din V.T. care îl prezintă pe Dumnezeu vedem că între acestea există o diferență uriașă. Dumnezeu, așa cum îl prezintă cartea Ieșirea 19; 16-25, nu este de loc așa cum ne-a spus Isus (Iisus) că este. În primul rând, Isus (Iisus) ne-a revelat că Tatăl este Spirit, dar forțele care s-au adresat poporului evreu pe Muntele Sinai erau forțe având o prezență materială și care au impus poporului o distanță față de ele, pe care poporul nu o putea parcurge. (Ioan 4; 24)

„Tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic” în timp ce „Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic” este descrierea potrivită pentru aterizarea unei nave cosmice pe munte. Întreaga poveste vorbește despre întâlnirea dintre o civilizație extraterestră și poporul evreu prin multe din detaliile sale. Indicația că poporul trebuia să își spele hainele și interdicția de a atinge marginea muntelui ar fi putut să însemne o precauție pe care vizitatorii extratereștrii ar fi putut să o ia împotriva germenilor. Interdicția era extrem de drastică și aceasta se explică prin sensibilitatea pe care reprezentanții unei civilizații extraterestre ar fi putut să o aibă față de microorganismele care se aflau pe Pământ.

„12. Să-i tragi poporului hotar împrejurul muntelui şi să-i spui: Păziţi-vă de a vă sui în munte şi de a vă atinge de ceva din el, că tot cel ce se va atinge de munte va muri. 13. Nici cu mâna să nu se atingă de el, că va fi ucis cu pietre sau se va săgeta cu săgeata; nu va rămâne în viaţă, fie om, fie dobitoc. Iar dacă se vor îndepărta tunetele şi trâmbiţele şi norul de pe munte, se vor putea sui în munte”. (Ieșirea 19; 12-13)

Cel ce se va fi atins de munte trebuia să moară. De ce așa o normă drastică? Explicația ar fi că ființele extraterestre, fără să dorească, ar fi putut să transmită oamenilor niște germeni patogeni care ar fi putut să pună în pericol existența întregului popor evreu și chiar și a altor popoare, existente la aceea dată pe Pământ. Cine se atingea de munte trebuia ucis cu pietre sau cu săgeți, nu trebuia atins sau atinsă cu mâna de alți oameni. Vedem aici posibilitatea unei epidemii datorate întâlnirii dintre o civilizație extraterestră și omenire și nu îl vedem pe Dumnezeu care este descris de Biblie ca fiind  Creatorul cerului și a al Pământului.   

Atât în cartea Ieșirea cât și în cartea profetului Ezechiel ni se vorbește despre experiența pe care oamenii au avut-o cu forțe materiale care ne duc cu gândul către ființe venite din alte lumi. Aceste ființe nu sunt existențe spirituale, deoarece ele reprezintă o desfășurare cu aspect tehnologic superior celui cunoscut de omenire. Apare deci o extrapolare în textul biblic de la o posibilă întâlnire între extratereștrii și oameni la o Ființă supranaturală care ar fi creat universul în șase zile. Nu trebuie însă să facem confuzia între o civilizație extraterestră și Dumnezeu care pentru a crea universul se impune să fie situat în afara lui. O civilizație extraterestră nu ar fi putut crea universul din interiorul lui, dar ar fi putut crea primii oameni prin inginerie genetică. Pentru o astfel de creație însă ar fi fost nevoie ca pe Pământ să existe deja niște hominizi, care să poată să fie transformați genetic.  

Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile, atunci toate textele biblice care pornesc de la această premisă, pornesc de la o ipoteză falsă. Pornind de la o presupunere falsă, se ajunge în mod inevitabil la o concluzie greșită. 

Dacă Dumnezeu a creat universul prin Big bang, nu știm cum a procedat în detaliu. Nu știm ce a existat înainte de crearea universului nostru, nu știm cum a realizat El singularitatea din care s-a produs acel Big bang. Nu avem nici o revelație scrisă despre originea universului, avem numai revelația în natură, care vine din studiul lumii înconjurătoare, dar care poate fi interpretată în sensuri diferite, chiar opuse unul altuia.

Trebuie să recunoaștem că Biblia nu reprezintă o revelație asupra modului cum a apărut universul și omenirea. Aceasta este premisa corectă de la care trebuie plecat în cunoașterea lui Dumnezeu. Atâta vreme cât confuzia dintre miturile biblice și revelația lui Dumnezeu va continua să existe și chiar va fi promovată de instituțiile bisericești nu vom putea să așezăm cunoașterea Lui pe baze reale.

Povestirile biblice despre creație contrazic vehement tot ceea ce cunoaștem despre univers. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a creat legile naturii, El nu a făcut acest lucru doar pentru ca tot El să contrazică aceste legi, prin modul în care Biblia descrie creația Sa. 

La acest punct, se poate trage o concluzie rațională care pune în discuție valabilitatea anumitor învățături ale Bisericilor instituționale. Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile și nu s-a odihnit în ziua a șaptea, atunci înseamnă că ținerea zilei de odihnă de către credincioși nu are nici un sens. Oamenii se pot odihni, după munca lor, dar ținerea unei anumite zile de odihnă, pe baze religioase, este o tradiție sterilă, care are ca sursă un mit.

Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile, ținerea sabatului este o invenție omenească și de asemenea și toată teologia care presupune că cele zece porunci au fost inspirate de Dumnezeu.    

Dumnezeu nu a creat în șase zile cerul și Pământul, marea și toată natura și nici nu s-a odihnit în ziua a șaptea, așa cum spune Biblia. Din acest motiv, Dumnezeu nu a binecuvântat ziua a șaptea și nu a sfințit-o. Nici Isus (Iisus) nu a considerat ținerea sabatului ca fiind o cerință absolută: 

„7. Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă voiesc iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi. 8. Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului.” (Sfânta Evanghelie după Matei 12; 7-8)

Ținerea sabatului biblic a fost relativizată și de apostolul Pavel, care a legat această cerință de convingerea personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase:

„5. Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. 6. Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 14; 5-6)

Nivelul de cunoștințe despre originea universului și a omenirii, din vremea apostolului Pavel, era acela care este exprimat în miturile biblice. Totuși Pavel a înțeles că ținerea sabatului este mai degrabă o tradiție decât o cerință importantă a lui Dumnezeu, altfel nu și-ar fi permis să relativizeze această cerință.

Cele zece porunci sunt o creație omenească și nu divină și prevederile lor nu sunt unice între normele existente în alte culturi. Porunca ținerii sabatului se bazează pe concepția falsă că Dumnezeu a creat întreaga natură și omenirea în șase zile și că El s-a odihnit în ziua a șaptea. În același timp, este evident că dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile nici nu avea de ce să se odihnească în ziua a șaptea.

Rate this item
(0 votes)

În Creștinism, există câteva posibilități de interpretare care privesc relația dintre Dumnezeu și lume și de asemenea calitatea Lui de Creator. 

Punctul de vedere teist creaționist

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu este Creatorul a tot ce există. El a creat direct universul cu toate corpurile cerești și Pământul cu tot ceea ce conține acesta. Dumnezeu a creat toate aceste lucruri fie în șase zile calendaristice, conform adepților unui Pământ tânăr, fie în șase perioade lungi de timp, idee susținută de adepții teoriei zilelor-ere. Dumnezeu nu este răspunzător pentru răul din lume și tot răul vine de la îngerul decăzut Satana și de la oamenii care nu au ascultat de El.

Monday, 09 September 2019 17:27

Turnul Babel

Written by
Rate this item
(0 votes)

În cartea Facerea, capitolul 11, întreaga populație a timpului, urmașii lui Noe, ar fi început să construiască un oraș și un turn, pentru a își face faimă. Dacă întreaga populație a Pământului, existentă la aceea dată, ar fi construit cu adevărat un oraș și un turn, acest lucru ar fi însemnat o întărire a unității între oameni, dar, după afirmațiile Bibliei, se pare că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut acest gen de solidaritate. Pot să fie luate în serios susținerile biblice, în această problemă? Oare lui Dumnezeu îi place mai mult discordia și confruntarea dintre oameni, decât înțelegerea și colaborarea? Narațiunea aceasta induce idea că Dumnezeu s-ar fi simțit amenințat de solidaritatea umană și că din acest motiv a preferat să îi divizeze pe oameni și să îi împrăștie pe toată fața Pământului:    

Tuesday, 27 August 2019 15:41

Cele doua povestiri despre Potop

Written by
Rate this item
(0 votes)

Există argumente serioase care ne arată că Facerea conține două povestiri care relatează despre Potop și nu doar o singură narațiune pe această temă. Această observație de început are serioase implicații în legătură cu credibilitatea acestor narațiuni. Am să abordez cele două povestiri despre Potop din două perspective diferite. În prima, voi examina contradicțiile interne ale fiecăreia dintre cele două povestiri. În cea de a doua, mă voi ocupa de relația dintre povestirile despre Potop și viața reală care le contrazice.  

Monday, 19 August 2019 15:17

Dumnezeu care isi schimba gandurile

Written by
Rate this item
(0 votes)

O altă problemă care merită a fi analizată este cea care rezultă din cartea Facerea capitolul 6 versetele 5-7. Oare Dumnezeu își schimbă gândurile? În conformitate cu părerea cea mai răspândită din rândurile comentatorilor creștini, Dumnezeu este neschimbător atât în Persoana Sa, în perfecțiunile Sale, în scopurile Sale și în promisiunile Sale. În același timp, există câteva texte biblice care indică schimbări și răzgândiri ale lui Dumnezeu, de a lungul istoriei. Unul dintre aceste texte se află în cartea Facerea capitolul 6:

Wednesday, 14 August 2019 14:36

Fiii lui Dumnezeu

Written by
Rate this item
(0 votes)

Capitolul 6 din cartea Facerea este unul care ridică multe semne de întrebare. Vorbește despre niște ființe speciale care ar fi trăit pe pământ în vechime. Cine au fost acele ființe constituie subiectul multor dezbateri și foarte puține opinii sunt în măsură să răspândească lumină în această materie:

Wednesday, 31 July 2019 15:55

Problema incestului in Biblie

Written by
Rate this item
(0 votes)

Toate ființele umane sunt produsul unor relații incestuoase, potrivit Bibliei. Dacă toată Biblia ar fi adevărată atunci originea omenirii și dezvoltarea ei s-ar afla sub semnul unui mare rău moral și medical, care ar provenii chiar din modul în care Dumnezeu ar fi realizat creația Sa. În cartea Facerea, toată omenirea este formată în urma relațiilor dintre copiii lui Adam și Eva. Biblia, care este considerată de mulți că este un ghid moral ne oferă indicații confuze cu privire la gravitatea actelor incestuoase. Toți copiii lui Adam și Eva au fost frați și surori care s-au căsătorit între ei și copiii acestora au fost veri între ei și lucrul acesta nu este privit de Biblie ca având consecințe morale:  

„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” ( Facerea 4; 1-2)

Biblia ne spune că din doar doi oameni, prin multiplicarea lor, au apărut pe Pământ toate rasele umane. Problema este că această creație a întregii umanități dintr-un singur cuplu presupune existența sistematică a relațiilor incestuoase dintre oameni. De ce este incestul ceva rău? Răspunsul se poate găsi în multitudinea de articole scrise pe această temă, din care eu am ales câteva pentru a le prezenta cititorilor acestei analize:

„Incestul este ceva ce noi, ca societate, trebuie să descurajăm. Nu din cauza unui motiv genetic și nu din cauza unui motiv religios, ci pentru că incestul este dăunător pentru unitatea familiei. Familia este locul unde copii învață să iubească și să aibă încredere. Infectarea acestei atmosfere cu sex și sexualitate este dăunător. Chiar dacă limităm exemplu nostru la adulți care își dau acordul, a permite existența lui poate să permită sexualității să inunde unitatea familiei. Nu vrem tați care „așteaptă” pentru copiii să crească sau surori care așteaptă să își seducă frații de îndată ce aceștia ajung la o anumită vârstă. Este dăunător din toate punctele de vedere.” (ref. 135)

Chiar și animalele evită incestul și grupurile de animale iau măsuri pentru a asigura că incestul nu se poate produce în familiile lor. Dacă există o protecție naturală împotriva acestui fenomen de ce ar fi creat Dumnezeu oamenii și animalele în așa fel încât singura lor soluție de multiplicare ar fi fost incestul? Răspunsul este acela că nu Dumnezeu a creat natura și omul, prin incest, ci această contradicție este generată de naivitatea scriitorilor cărții Facerea care nu au luat în considerare acest aspect, nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere medical. De altfel, atunci când au fost scrise aceste texte, medicina era foarte puțin evoluată, deci ea nu ar fi reprezentat un mijloc suficient de informare pentru aceia care au scris respectivele texte biblice. În același timp, vedem și din această perspectivă că nu Dumnezeu a inspirat primele 11 capitole din cartea Facerea, ci ele sunt rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu fiind Atotștiutor ar fi cunoscut foarte bine efectele negative ale incestului asupra raselor umane.

În Biblie se precizează clar că și animalele s-au înmulțit prin incest după potopul lui Noe, deoarece pe corabie au fost luate doar câte două exemplare din fiecare specie de animale. Prin urmare, după ce au coborât de pe corabie, animalele au trebuit să se înmulțească prin incest.

Aspectul medical, ca argument împotriva incestului, este foarte convingător și este bine sintetizat în următorul citat:

„Deoarece mulți oameni din zilele noastre ignoră morala, să ne uităm la biologie. Incestul produce probleme genetice care pot ruina bazinul genetic și poate produce creșterea probabilității bolilor genetice pe liniile de descendență. Aceasta înseamnă că dacă o familie are o istorie în care apar probleme cu diabetul sau cu inima, incestul în aceea linie de descendență va promova o mai mare probabilitate ca aceste probleme să apară în viitor. Animalele, în mod special mamiferele (care suntem și noi), fac mari eforturi pentru a evita incestul. Primatele exilează femelele la alte grupuri familiare pentru ca tații să nu se înmulțească prin ele. Leii alungă masculii după ce ei trec de o anumită vârstă pentru a asigura că nu există o luptă pentru dominație între ei și tatăl lor. În ciclul vieții se produc în mod regulat drumuri închise și cel mai rapid mod de a ajunge acolo este prin a face bazinul genetic mult mai mic.” (ref. 136)

Există deci două aspecte ale acestei dezbateri, aspectul moral și cel medical. Dacă aspectul moral este dezbătut și există mai multe opinii, în ceea ce privește aspectul medical există o unanimitate de vederi că incestul este profund dăunător pentru dezvoltarea speciei umane și desigur și pentru animale. În conformitate cu Lege lui Moise, incestul dintre frați și surori nu era admisibil. În ciuda acestui fapt, în narațiunile biblice, copiii primilor oameni au venit pe lume prin incest și aceasta este o uriașa problemă medicală și morală, cu toate că moralitatea promovată de Biblie este de așteptat să fie la cel mai înalt nivel cu putință.  

Copiii care se nasc dintr-o relație incestuoasă au de suferit din punct de vedere medical și această reacție negativă reprezintă și o problemă morală. În cartea Facerea nici unul dintre cele două aspecte, cel moral și cel medical, nu sunt luate în considerare. Merită să ascultăm din nou vocile specialiștilor care ne vorbesc despre problemele medicale provocate de incest:

„Fiecare persoană are 46 de cromozomi și fiecare cromozom conține mai multe gene. Fiecare genă are instrucțiuni pentru o mică parte din voi. Deci există o genă care determină dacă veți avea părul roșu, una care dă culoare pielii dvs. prin producerea de melanină, o alta care ajută sângele să transporte oxigen și tot așa. Voi aveți de fapt două seturi de 23 de cromozomi. Un set de 23 vine de la mamă și celelalte 23 vin de la tată. Deoarece fiecare set de cromozomi are același set de gene, acesta înseamnă că voi aveți două copii ale fiecărei gene. Ceea ce este important ca să ne facă pe fiecare din noi unic este modalitatea prin care copia care vine de la mamă poate să fie foarte diferită decât copia pe care o primim de la tată. Deci de exemplu, gena care produce părul roșu vine într-o versiune roșie și o versiune care nu este roșie (aceste versiuni diferite sunt numite „alele”. Și gena care face un pigment care se numește melanină vine într-o versiune normală care face melanină și una deficientă care nu produce acest pigment. Dacă aveți numai versiunea deficitară, veți sfârși prin a avea albinism. Având două copii din toate este de fapt un sistem cu adevărat grozav. Aceasta este realitatea deoarece dacă o copie este deficientă, voi încă aveți a doua copie pentru a o folosi ca rezervă. Acesta este cazul cu gena care produce melanină. Oamenii cu doar o singură copie deficitară nu au albinism, deoarece copia lor bună este suficientă pentru a ține albinismul departe.” (ref. 137)

Un alt considerent medical care pledează împotriva incestului este acela că oamenii au nevoie de o mare varietate, pe care o dobândesc de la fiecare părinte, pentru a fi capabili să lupte cu cât mai multe boli cu putință. Următorul citat explică:

„A avea un ADN diversificat este important pentru a avea un sistem imunitar puternic. De aceea incestul poate genera copii bolnavi. Este și motivul pentru care șoarecii de laborator și anumite animale de fermă se îmbolnăvesc așa de ușor. Sistemul imunitar depinde de o parte foarte importantă de ADN numită MHC or regiunea Marelui Complex de Histocompatibilitate. Sunt o grămadă de cuvinte mari, dar de fapt  regiunea MHC este constituită dintr-o grupă de gene care vă ajută să luptați cu bolile. Secretul regiunii MHC de a lupta cu bolile este de a avea cât mai multe tipuri de alele cu putință. Cu cât ai o varietate mai mare, cu atât ești mai bun la a lupta cu bolile. Diversitatea este importantă deoarece fiecare  genă MHC este bună la a lupta cu un set diferit de boli. Puteți să vă gândiți la acest fenomen ca la un sistem de încuietori și chei. Fiecare boală este ca o încuietoare diferită și fiecare genă MHC este o cheie. Cu cât mai multe chei aveți, cu atât mai multe boli puteți încuia și distruge.” (ref. 138)

În conformitate cu Biblia, atât specia umană cât și toate animalele s-au înmulțit prin incest. Toate ființele umane au avut inițial doar un singur set de ADN transmis generație după generație tuturor oamenilor. Adam și Eva au avut același set de ADN deoarece Eva, a fost luată din Adam. Textul biblic privitor la crearea oamenilor presupune idea că oamenii au fost de la început creați în așa fel încât cu timpul ei urmau să devină foarte bolnavi. Modul în care Dumnezeu a creat oamenii, acela descris de Biblie, este unul profund deficitar, din punct de vedere medical și din punct de vedere moral. Răul din natura umană este datorat chiar modului în care narațiunea biblică descrie crearea oamenilor. Dacă descrierea biblică ar fi adevărată, dar din fericire nu este, atunci specia umană ar fi cu mult mai bolnavă decât este în realitate. 

Ce ne spune genetica despre posibilitatea ca toate ființele umane să provină dintr-o singură pereche? Omenirea nu provine dintr-o singură pereche de oameni. Următorul citat din The Economist abordează această problemă:

„O controversă dificilă a fost declanșată de descoperirile legate de genomul uman potrivit cărora oamenii moderni, în diversitatea lor genetică, nu pot să provină dintr-o singură pereche de indivizi. Mai degrabă au existat câteva mii de oameni la început. Această constatare a pus în discuție existența istorică a lui Adam și Eva și a generat o criză de conștiință printre Creștinii evanghelici care sunt convinși de către știința geneticii. Acesta nu este un aspect esoteric, spune Michael Cromartie, un expert evanghelic la Centrul de Etică și Politici Publice, un grup de lucru din Washington; mulți teologi conservatori susțin că fără un Adam istoric, al cărui păcat s-a transmis direct la întreaga umanitate, nu ar fi fost nici un motiv ca Isus (Iisus) să fi venit pe pământ ca să răscumpere căderea omului.” (ref. 139)

Diferențele de ADN dintre oameni sunt mici și așa și trebuie să fie dat fiind faptul că întreaga omenire provine dintr-un grup de doar câteva mii de oameni. Aceste diferențe mici nu demonstrează că întreaga omenire se trage dintr-o singură pereche de oameni.

Ce s-ar fi întâmplat cu adevărat dacă timp de șase mii de ani oamenii ar fi continuat să se multiplice din același set de ADN? Lipsa de diversitate ar fi fost dezastruoasă pentru dezvoltarea umană. Într-un astfel de caz s-ar fi produs un declin permanent în valoarea materialului genetic inițial și aceasta ar fi dus la o rezistență foarte scăzută la îmbolnăviri.

Care este explicația de bază pe care creaționiștii o dau acestei situații? Adam și Eva sunt două persoane considerate că ar fi fost foarte sănătoase genetic și, dacă lucrurile ar fi stat în acest fel, incestul nu ar fi fost o problemă pentru urmașii lor imediați, copii, nepoți etc. Această explicație este inacceptabilă, deoarece, dacă la ea se adaugă factorul timp, ceea ce era sănătos la început urma să se degradeze treptat în timp, deci răul exista chiar în mecanismul de creație al oamenilor.

Atunci când Dumnezeu a creat primii oameni, El a avut în vedere și evoluția lor în timp, în ambele variante, dacă rămâneau sau nu ascultători. În condițiile în care oamenii se înmulțeau prin incest ideea că ei ar fi trăit sute de ani este nerealistă. 

Afirmația că oamenii ar fi avut un set de gene foarte sănătos, la începutul creației lor, este contrazisă de constarea că în paradis se găsea și un pom al vieții. Același pom al vieții se va afla și pe noul Pământ, după cum ne spune Biblia, și din descrierea lui putem să observăm că el va servi la vindecarea națiunilor. Dacă acesta este același pom al vieții, despre care Biblia ne spune că se afla și în Grădina Eden, înseamnă că și acolo era destinat să servească pentru vindecare, pe lângă misiunea de a da viață veșnică, celor care mâncau din el. Din acest considerent rezultă că în paradisul pământesc era nevoie ca oamenii să fie însănătoșiți, deci existau boli, și aceasta înseamnă că genele primilor oameni nu erau chiar așa de bune, cum afirmă unii comentatori biblici.

„1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, 2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 1-2)

Nu afirm că a existat sau că va exista vreodată un pom al vieții pe Pământ, ci consider că în mitologia biblică pomul vieții din cartea Facerea este considerat a fi același cu cel din cartea Apocalipsa. Dacă narațiunile care includ pomul vieții ar fi adevărate și nu doar mitologie, atunci raiul inițial și raiul viitor ar avea niște elemente comune, unul dintre ele ar fi chiar pomul vieții. Pentru a da sens povestirii biblice despre rai, trebuie să existe un singur pom al vieții, interzis primilor oameni și oferit la sfârșit celor salvați.

Așa cum am arătat, singura explicație a creaționiștilor, în ceea ce privește înmulțirea speciei umane prin incest, este aceea că, imediat după crearea primilor oameni, acesta nu ar fi afectat pentru un timp specia umană, din punct de vedere medical. Această explicație este cu totul lipsită de valoare atâta vreme cât incestul nu apare în Biblie doar imediat după creația primilor oameni dar și imediat după Potop, atunci când bagajul genetic uman ar fi devenit deja foarte mult afectat de o presupusă istorie a păcatului.

Creaționiștii susțin că de la începutul creație și până la momentul când Dumnezeu i-a dat legile lui Moise, incestul nu ar fi fost o problemă datorită bunei sănătăți a oamenilor, dar în timpul când s-a dat Legea mozaică sănătatea a devenit un motiv de îngrijorare și de aceea Dumnezeu a interzis incestul. De ce ar fi intervenit Dumnezeu atât de târziu ca să salveze rasa umană de degradarea datorată incestului? Până la apariția legilor date lui Moise, viața oamenilor a fost marcată de boli care au provocat moartea timpurie a multor indivizi.

Rare ori se poate vedea o argumentație mai lipsită de sens decât aceasta. După Potop atât oamenii cât și animalele au fost din nou obligați să comită incest, cu toate că, dat fiind degradarea umană care s-ar fi produs înainte de Potop, nu se mai poate vorbi din nou de o sănătate genetică a oamenilor. O astfel de prezumtivă sănătate genetică nu ar mai fi fost valabilă nici pentru animale, deoarece Biblia ne spune că degradarea ar fi atins toate ființele vii. (Facerea 6; 12)

Dacă incestul ar fi fost la început acceptabil, deoarece oamenii ar fi fost mai sănătoși, un astfel de argument nu mai poate să fie invocat pentru perioada de după Potop, dacă o sănătate bună a primilor oameni ar fi fost justificarea acceptării incestului. După Potop, când toate ființele vii ar fi suferit o formă de degradare și bagajul genetic nu ar mai fi fost la fel de sănătos, acestea s-ar fi înmulțit tot prin incest, deoarece Dumnezeu nu le-ar fi lăsat o altă alegere.

Chiar dacă Legea mozaică a interzis incestul pentru oameni, de fapt numai pentru Evrei, ea nu avea nici o putere asupra animalelor, care se conduc după instincte nu după legi omenești, deci în cazul lor incestul ar fi continuat cu efecte dezastruoase asupra sănătății lor. Un lucru întocmit greșit de la început, înmulțirea ființelor vii prin incest, în nici un caz nu putea fi oprit printr-o lege, adică prin legea mozaică.

Felul în care ne spune Biblia că ar fi tratat Dumnezeu problema incestului este unul foarte contradictoriu. Pe de o parte, ni se spune că întreaga specie umană s-ar fi înmulțit prin incest, iar, pe de altă parte, în Legea V.T. ni se arată că incestul a fost condamnat de Dumnezeu și considerat de El a fi o faptă abominabilă. În concluzie, întreaga specie umană s-a înmulțit folosind ca mijloc o abominațiune. Puritatea morală a Legii mozaice din V.T. este contrazisă de modul în care Dumnezeu ar fi creat specia umană și aceasta este o contradicție de dimensiuni catastrofale care anihilează atât valoarea morală a Bibliei cât și posibilitatea ca unele din textele ei, considerate foarte importante, să fi fost inspirate de El.   

Dacă incestul a fost un lucru oribil în timpul lui Moise de ce ar fi fost acceptabil pentru înmulțirea oamenilor de la începutul creației? De ce ar fi fost incestul singura posibilitate pe care o avea Dumnezeu pentru înmulțirea speciei umane? Suntem confruntați cu aceeași problemă, care devine o dilemă la care nu se întrevede un răspuns acceptabil. Dacă Dumnezeu este Atotputernic, atunci de ce este El supus determinismului istoriei umane? Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu se conduce după principiile Sale universal valabile, cum ar fi refuzul incestului, ci face ceea ce se poate și ceea ce îi permite condițiile istoriei umanității. Un Dumnezeu care face compromisuri cu istoria nu poate să fie Atotputernic și nu poate avea criterii neschimbătoare pentru dreptatea Sa. 

De la timpurile lui Noe și până la vremea lui Moise au trecut aproximativ 1500 de ani. În această perioadă de 1500 de ani incestul a fost considerat ca ceva acceptabil dar după aceea a fost socotit ca ceva groaznic și condamnat de Legea mozaică. Fără să știe că este o abominațiune, oamenii ar fi practicat incestul, pentru o lungă perioadă de timp și această situație nefericită s-ar datora modului în care Dumnezeu ar fi creat ființele omenești. Chiar și după apariția Legii mozaice, celelalte popoare, la care aceea lege nu se adresa, nu au realizat că incestul era un lucru îngrozitor și nu puteau să vadă aceasta, dacă ar fi știut că întreaga omenire s-ar fi înmulțit prin incest. Acele culturi care au refuzat incestul dovedesc instinctiv că ele nu acceptă modul în care Biblia descrie dezvoltarea omenirii și că sunt superioare moral modului în care textele biblice descriu crearea lumii. Cu alte cuvinte, dacă fundamentul moral al Bibliei este înmulțirea omenirii prin incest, atunci acele culturii care nu acceptă această anomalie nu pot să fie considerate inferioare din punct de vedere moral, tocmai pentru că ele refuză descrierea creației prezentată de textele biblice. 

Prin urmare, oamenii ar fi trăit în necurățenie nu din cauza lor, ci din cauza felului în care Dumnezeu ar fi creat omenirea și chiar mai mult, El ar fi disprețuit popoarele din țara făgăduită și le-ar fi acordat Evreilor ajutor împotriva lor, tocmai datorită faptului că ele trăiau în necurățenie. Această imagine nu ne permite să îl vedem pe Dumnezeu, așa cum ne imaginăm cu toții că este, de o dreptate și curățenie absolută, ci mai degrabă aceasta ne descrie o divinitate care îi socotește pe oameni vinovați pentru propria Lui greșeală.

Oare nu ar fi devenit omenirea mai bolnavă ca o consecință a modului în care Biblia ne spune că ar fi fost creată? Descrierea creației universului și a primilor oameni, pe care o fac textele biblice, fiind doar o mitologie, această relatare nu are nici o legătură cu modul în care s-a dezvoltat omenirea în realitate.

Dacă Biblia ne-ar spune că Dumnezeu ar fi creat de la început mai multe perechi de oameni, atunci problema incestului între frate și soră ar fi rezolvată, dar miturile nu sunt preocupate de loc de realitate, ci doar de mesajul alegoric pe care vor să îl transmită. În această ordine de idei, se poate spune despre mesajul transmis de cartea Facerea că este unul confuz și fără o valoare morală autentică.

Efectele dezastrului genetic nu au fost eliminate prin Legea mozaică, deoarece aplicarea sa s-a limitat doar la poporul evreu. Această Lege, care conținea și prescripții împotriva incestului, a fost un gest ineficient, la nivelul întregii umanități, făcut pentru a îndrepta, dacă se mai putea îndrepta, răul deja făcut de modul în care Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni, după afirmațiile absurde ale Bibliei. Legea mozaică viza mai degrabă aspectul moral decât pe cel medical, deoarece aspectul medical ar fi trebuit soluționat la nivelul întregii omeniri și nu doar pentru un singur popor, pentru a avea o valoare reală. Din punct de vedere al sănătății omenirii, incestul prin care s-a înmulțit populația Pământului a continuat să fie dăunător în ciuda încriminării sale prin Legea lui Moise. 

Chiar dacă în vremea lui Moise au fost identificate pagubele generate de incest, totuși Biblia nu ne arată o soluție veritabilă la această problemă care să privească pe toată lumea și care să îndrume pe toți oamenii pentru o viață mai bună. Este ca și cum Evreii ar fi fost singurul popor care conta în ochii lui Dumnezeu, iar restul omenirii putea să pățească orice, deoarece ar fi avut puțină importanță.

În conformitate cu capitolul 1, din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plănuit de la început ca omenirea să se multiplice dintr-o singură pereche, mai mult, această înmulțire este considerată un fel de binecuvântare:

„28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 28)

A binecuvânta oamenii să se înmulțească printr-o abominație, prin incest, este o contradicție insurmontabilă a Bibliei. Nu se poate accepta că Dumnezeu a binecuvântat oamenii să se multiplice pe Pământ, dacă modul lor de multiplicare a presupus incestul. În Legea lui Moise Dumnezeu dezaprobă  și condamnă cu toată tăria incestul și chiar mai mult îl privește ca pe o grozăvie, dar în cartea Facerea căsătoria dintre frate și soră ar fi fost singura modalitate de a se înmulți a speciei umane.  

Sunt principiile morale ale lui Dumnezeu schimbătoare? Sunt ele bazate pe valori universale sau sunt doar măsuri flexibile, cu aplicații  practice imediate, care se schimbă așa cum cer împrejurările? În ceea ce privește incestul, nu putem găsi în Biblie un principiu neschimbător a lui Dumnezeu, ci putem vedea doar felul cum au evoluat principiile morale. Începând cu impunerea incestului ca o necesitate pentru multiplicarea speciei umane, continuând cu acceptarea poligamiei și apoi interzicând incestul și infidelitatea conjugală legea morală a evoluat până acolo încât Isus (Iisus) a interzis chiar și o privire vinovată adresată unei persoane de sex opus. După cum se vede, este vorba despre o evoluție a principiilor morale și nu despre existența unei valori morale care este universal valabilă.

O problemă esențială și care rămâne nerezolvată este că Dumnezeu a alungat popoarele din țara făgăduită pentru a face loc poporului evreu folosind ca argument pentru această acțiune imoralitatea popoarelor respective. Cu toate acestea, un astfel de argument este fals, deoarece acele popoare nu au primit nici o lege din partea lui Dumnezeu și fără lege nu exista păcat și, pe cale de consecință, nici responsabilitate. Toți oamenii erau imorali prin natura lor, inclusiv Evreii, deci deosebirea dintre popoare s-a făcut prin oferirea unor legi pentru cei din urmă. Celelalte popoare au fost considerate în continuare păcătoase de Dumnezeu și au fost pedepsite pentru aceasta, cu toate că ele nu aveau nici o vină că nu au primit și ele o lege morală de la El. Cine aparținea de alte popoare decât cel evreu, a fost pedepsit și uneori a plătit cu viața doar pentru că era o ființă umană obișnuită, cu toate imperfecțiunile inerente acestui statut.

„13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5; 13)

Orice acuză a popoarelor din vechime care nu au primit nici un fel de lege de la Dumnezeu este fără sens. Nu puteau să fie numiți păcătoși și idolatrii niște oameni care nu puteau să fie altfel decât păcătoși și idolatrii, pentru că nu știau altceva. A da o lege unui popor și apoi a condamna toate celelalte popoare, cu toate că nu au primit și ele aceea lege, ca să o poată și ele respecta, este o morală cât se poate de dubioasă, care sunt convins că nu este morala promovată de Dumnezeu, ci de scriitorii V.T.  

În cazul lui Avraam și Sarra se regăsesc ambele elemente, atât incestul cât și adulterul și cu toate acestea Avraam a fost persoana de la care își revendică originile cele trei religii monoteiste, Iudaism, Creștinism și Islam. Pentru o religie care își propune să atingă puritatea morală absolută, religia creștină, și unde chiar și o privire vinovată este condamnată, faptele strămoșului acestei religii, adică modul în care a acționat Avraam, este cât se poate de ofensator.  

„1. Apoi a plecat Avraam de acolo spre miazăzi şi s-a aşezat între Cadeş şi Sur şi a trăit o vreme în Gherara. 2. Şi a zis Avraam despre Sarra, femeia sa: „Mi-e soră”, căci se temea să spună: „E femeia mea”, ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din pricina ei. Iar Abimelec, regele Gherarei, a trimis şi a luat pe Sarra.” (Facerea 20; 1-2)

Avraam a avut o concubină cu numele Hagar, pe lângă soția sa cu numele Sarra. Faptul că Avraam nu a avut o conduită morală este mai puțin vrednic de semnalat atâta vreme cât nimeni nu l-a educat în acest sens. Ceea ce este însă mai important este că Avraam a fost alesul lui Dumnezeu, în ciuda comportamentului său, în care moralitatea nu era la loc de cinste.

„1. Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năştea. Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nume era Agar. 2. Atunci a zis Sarai către Avram: „Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!” Şi a ascultat Avram vorba Saraii.” (Facerea 16; 1-2)

Dacă un Creștin din zilele noastre, a cărui nevastă nu poate să nască copii, ar proceda la fel ca și Avraam, cum ar reacționa comunitatea creștină de care aparține? Probabil că ar fi înlăturat din comunitatea creștină respectivă. Cu toate acestea, Creștinii îl admiră pe Avraam și l-au pus la loc de cinste în galeria de personaje biblice. Aceasta este o atitudine lipsită de consecvență întrucât pentru fapte asemănătoare un Creștin din zilele noastre ar fi blamat nu admirat, chiar dacă, la fel ca și Avraam ar da dovadă de multă credință.

Ceea ce este ciudat este că Dumnezeu nu l-a corectat pe Avraam chiar mai mult i-a promis lui Agar că urmașii ei vor devenii un neam foarte mare:

„7. Şi a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Sur. 8. şi i-a zis îngerul Domnului: „Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?” Iar ea a răspuns: „Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea”. 9. Şi îngerul Domnului i-a zis iarăşi: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!” 10. Apoi i-a mai zis îngerul Domnului: „Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor putea număra din pricina mulţimii. 11. Iată, tu ai rămas grea - îi zise îngerul Domnului - şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că a auzit Domnul suferinţa ta. 12. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui”. (Facerea 16; 7-12)

Este interesant că în timpul Potopului se afirmă că Dumnezeu l-a găsit pe Noe ca fiind singurul om neprihănit de pe Pământ, dar în timpul lui Avraam El nu a mai căutat un astfel de om neprihănit, ci a ales un om care nu avea calitatea de a fi neprihănit. Avraam însă, care nu avea o ținută morală impecabilă, era totuși un om credincios și lucrul acesta a fost foarte important pentru Dumnezeu. Poate că și înainte de Potop ar mai fi existat oameni ca și Avraam, care să nu fi fost neprihăniți dar care ar fi devenit credincioși, dacă Dumnezeu li s-ar fi descoperit, așa cum s-a făcut cunoscut și lui Avraam. Cu toate acestea, astfel de oameni credincioși dar nu neprihăniți ar fi pierit sub apele Potopului.

Nu rezultă nicăieri din Biblie că Dumnezeu l-ar fi considerat pe Avraam un păcătos, cu toate că era bărbatul a două femei. Saltul de la conduita lui Avraam la învățătura lui Isus (Iisus) care ne spune că adulter este chiar și o privire vinovată sau divorțul de soție, în afara motivației bazată pe adulter, este uriaș. Parcă nu ar fi vorba de același Dumnezeu, care scuza abaterile morale ale aleșilor săi, bazat pe faptul că aceștia aveau credință. Pe lângă patriarhi, viața regelui David este de asemenea un exemplu de persoană credincioasă la care Dumnezeu i-a trecut cu vederea adulterul.

În același timp, în Legea lui Moise, atât incestul cât și adulterul sunt prezentate ca ceva categoric rău:

„1. În vremea aceea a grăit Domnul cu Moise, zicând: 2. „Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 3. De datinile pământului Egiptului, în care aţi trăit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pământului Canaanului, în care am să vă duc, să nu vă ţineţi şi nici să umblaţi după obiceiurile lor. 4. Ci legile Mele să le pliniţi şi aşezămintele Mele să le păziţi, umblând după cum poruncesc ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 5. Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărârile să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 6. Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea. Eu sunt Domnul! 7. Goliciunea tatălui tău şi goliciunea mamei tale să n-o descoperi! Că este mama ta, să nu-i descoperi goliciunea ei. 8. Goliciunea femeii tatălui tău să n-o descoperi, că este goliciunea tatălui tău! 9. Goliciunea surorii tale, goliciunea fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale, care s-a născut în casă sau afară din casă, să n-o descoperi! 10. Goliciunea fiicei fiului tău sau a fiicei fiicei tale să n-o descoperi, căci goliciunea ta este! 11. Goliciunea fiicei femeii tatălui tău; care s-a născut din tatăl tău, să n-o descoperi, că soră îţi este după tată!” (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 1-11)

În conformitate cu prima carte a Bibliei întreaga specie umană s-a înmulțit prin incest, pe baza unei reguli contrare Legii lui Moise. La începutul dezvoltării omenirii, frații și surorile, unchii și nepoatele, s-au căsătorit și au generat alți oameni, încălcând fără să știe un principiu care mai târziu s-a transformat într-un element al legii lui Moise. Distanța și opoziția între conținutul cărții Facerea și cel al cărții Leviticul ne arată că acestea nu puteau să aibă un singur autor. Ele nu au fost scrise de o singură persoană și nici nu puteau să fie inspirate ambele de Dumnezeu. Un singur scriitor al celor două cărți biblice ar fi trebuit să își dea seama de uriașa discrepanță dintre textele respective. Concluzia este că nu a fost doar un scriitor, ci mai mulți scriitori care au scris primele cinci cărți ale Bibliei. 

În Legea lui Moise, incestul este considerat o urâciune, fapta este condamnată din punct de vedere juridic, iar făptuitorii sunt condamnați la moarte. Toți copiii lui Adam și Eva au fost obligați să comită incest, deci s-au înmulțit prin relații care mai târziu au fost considerate o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Unii din urmașii lui Adam și Eva, cei care au constituit poporul evreu, au fost avertizați asupra comiterii incestului prin Legea lui Moise dar restul omenirii a continuat să comită această urâciune fără să primească nici un avertisment, conform Bibliei.  

„24. Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre. 25. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el. 26. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi toate ticăloşiile acestea, nici băştinaşul, nici străinul care trăieşte între voi. 27. Că toate urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia care e înaintea voastră şi s-a întinat pământul; 28. Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi. 29. Că tot cel ce va face ticăloşiile acestea, sufletul care va face acestea se va stârpi din poporul său. 30. Deci păziţi poruncile Mele şi să nu umblaţi după obiceiurile urâte, după care au umblat cei dinaintea voastră, nici să vă întinaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 24-30)

În Leviticul 18, 1-11 sunt descrise practicile prin care s-au întinat păgânii, care au fost alungați de Dumnezeu dinaintea poporului evreu, printre care se numără și incestul. Acești păgâni nu erau alții decât tot copiii lui Adam și Eva și practica incestului era aceea prin care s-a înmulțit specia umană. Pe lângă incest, în capitolul 18; 1-11, sunt descrise și alte practici, cum ar fi de exemplu homosexualitatea sau zoofilia, care și ele sunt considerate urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Aceste practici au fost o excepție nu o regulă și de aceea ele nu puteau justifica alungarea unui întreg popor din teritoriul pe care l-ar fi ocupat. Biblia prezintă popoarele așa zis păgâne ca pe o adunătură de anormali pentru a justifica ocuparea de către poporul evreu a teritoriilor deținute de acestea. Chiar dacă acele popoare, de exemplu poporul egiptean, prezentau o formă de libertinaj aceasta nu înseamnă că întreaga populație era formată din oameni degenerați moral. Probabil că persoanele cu un comportament imoral extrem erau o minoritate, așa cum sunt și în societățile moderne de astăzi. Oare se gândește cineva că un întreg popor occidental de astăzi ar putea să fie alungat din teritoriul său pentru că în rândurile lui există persoane cu un comportament imoral? Chiar dacă pare absurd, aceasta este situația prezentată de Biblie, poporul evreu, pentru că a primit Legea lui Moise ar fi avut dreptul să ocupe teritoriile altor popoare din acele vremuri. 

Descrierea popoarelor așa zis păgâne de către Biblie este contrară a ceea ce ne spune istoria despre civilizațiile străvechi. De exemplu, civilizația egipteană, care a avut realizări remarcabile, nu ar fi putut niciodată să atingă gradul ei de dezvoltare, dacă ea ar fi fost formată în majoritate din indivizi degradați moral sa cu apucături patologice. 

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi acționat în realitate așa cum spune Biblia și ar fi alungat anumite popoare dinaintea poporului evreu deoarece povestirile despre cuceririle evreilor în țara făgăduită sunt în mare parte exagerări. Chiar dacă Evreii au făcut și cuceriri reale, aceasta nu înseamnă că orice agresiune a lor a fost autorizată de Dumnezeu. Ei puteau foarte bine să își justifice incursiunile armate plasând responsabilitatea lor asupra lui Dumnezeu, care le-ar fi comandat astfel de agresiuni cu toate că în realitate El nu ar fi avut nici o contribuție la realizarea lor. 

Incestul este considerat o urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu și aceasta este o judecată morală nu este vorba doar de o măsură preventivă care viza sănătatea oamenilor. Din punct de vedere moral incestul nu avea o raportare temporală, în funcție de evoluția bagajului genetic uman. O urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu rămâne întotdeauna o faptă caracterizată în acești termeni, nu se schimbă în funcție de perioada de timp la care se referă. Incestul era o urâciune și o ticăloșie în vremea lui Moise deci nu putea să fie o faptă acceptabilă pentru copiii lui Adam și Eva. În concluzie, chiar Biblia ne spune că povestea lui Adam și Eva este doar pură imaginație deoarece Dumnezeu nu ar fi admis niciodată ca specia umană să se înmulțească printr-o modalitate pe care El o consideră o urâciune și o ticăloșie, adică prin incest.

În Deuteronomul, capitolul 27, incestul practicat cu o soră se află sub un blestem. Dacă ar fi așa, ar însemna că întreaga specie umană se află sub un blestem deoarece încă de la început oamenii s-au înmulțit prin incest. Biblia ne spune că Dumnezeu a creat ființele umane și că le-a binecuvântat să se înmulțească, să umple și să stăpânească Pământul, dar în același timp, El a blestemat modul în care oamenii urmau să se înmulțească. Există două atitudini extreme în Biblie privitoare la incest, în prima el ar fi fost necesar pentru înmulțirea oamenilor pe Pământ și în a doua el a fost caracterizat ca o urâciune și o ticăloșie, iar cei care îl practicau erau sub blestem. Această inconsecvență a Bibliei ne arată că această carte nu are ca singur autor al ei pe Dumnezeu, ci că ea a fost scrisă de autori diferiți cu viziuni diferite asupra moralei.    

„22. Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său, sau fiica mamei sale! Şi tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise 27; 22)

Dacă Dumnezeu este veșnic, atunci principiile Sale morale nu se schimbă de la o etapă istorică la altă etapă istorică. Modul în care cartea Facerea descrie crearea oamenilor este împotriva felului în care Creștinii înțeleg atributele fundamentale ale lui Dumnezeu care este în primul rând Atotputernic și Atotștiutor, dar care are, de asemenea, principii morale stabile.  

Apostolul Iacov ne spune că la Dumnezeu nu există nici schimbare și nici urmă de mutare. Dacă este așa, atunci de ce și-a schimbat El opinia cu privire la incest? Oare incestul nu este și nu a fost mereu o urâciune și o ticăloșie? Incestul a fost întotdeauna ceva periculos pentru oameni, dar scriitorii povestirilor din cartea Facerea nu au înțeles bine despre ce scriu, atunci când au construit miturile creației. În mai multe locuri din Biblie, incestul este privit ca ceva condamnabil și Dumnezeu este văzut ca fiind neschimbător, adică nu își schimbă opiniile nici cu privire la incest:

„17. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov 1; 17)

Povestirile despre creație, conținute de Biblie, sunt marcate de importante dileme și din această cauză nu au nici un fel de valoare morală. Relatarea biblică despre Adam și Eva este o legendă care își găsește cel mai probabil originile în scrierile sumeriene. În acele scrieri, o civilizație extraterestră i-ar fi creat pe primii oameni, folosindu-se de metode care ne duc cu gândul la ingineria genetică. Povestirile biblice și cele sumeriene au multe puncte comune, dar Biblia nu este o descriere exactă a modului în care au apărut primii oameni pe Pământ. În cel mai bun caz, narațiunile biblice din cartea Facerea ar putea fi considerate o interpretare metaforică a creației omului. În viziunea sumeriană, primii oameni au fost creați printr-o intervenție genetică săvârșită de extratereștrii asupra unor hominizi, folosindu-se de propriile lor gene. În Biblie, primul om ar fi fost creat din țărâna pământului și Dumnezeu i-ar fi suflat în nări suflare de viață. Metoda descrisă nu este aceeași, dar reprezentarea biblică ar putea fi considerată o prezentare metaforică a unei intervenții genetice asupra unor ființe, care au fost apoi transformate în oameni. Dacă ne gândim la coasta lui Adam care ar fi fost folosită pentru crearea lui Eva, atunci această acțiune poate să semene, în mod simbolic, cu folosirea unor gene pentru clonarea unei alte persoane. 

După teoria darwinistă, oamenii au apărut în mod natural pe Pământ, în urma evoluției speciilor. Departe de mine intenția de a adjudeca definitiv adevărul la o versiune sau la cealaltă. În același timp, ceea ce rezultă clar din această analiză este că Biblia nu a fost inspirată de Dumnezeu ca să reprezinte o descriere realistă a modului în care a fost creat universul și omenirea. Dacă „divinitatea” care ar fi inspirat povestirile despre creație din Biblie ar fi o civilizație extraterestră, atunci această civilizație nu putea vorbi despre sine ca despre creatorul universului, atâta vreme cât, în versiunea sumeriană, această „divinitate” face parte din acest univers, la fel ca și noi, mai mult chiar din același sistem solar, planeta Nibiru, o prezumtivă planetă încă nedescoperită de către oamenii de știință.

Trebuie remarcat însă că prezenta analiza se concentrează pe scanarea veridicității povestirilor biblice și nu pe descoperirea tuturor condițiilor și influențelor care au dus la crearea lor. Povestirile biblice despre creație conțin multe elemente contradictorii și, de asemenea, și un număr mare de absurdități și de aceea avem tot dreptul să considerăm că ele nu au fost inspirate de Dumnezeu, pentru ca ele să constituie o descriere autentică a realității. Dacă cineva dorește să vadă în aceste narațiuni metafore și simboluri care reprezintă diferite posibilități prin care ar fi putut să apară omenirea, cum ar fi crearea primilor oameni prin inginerie genetică, de către o civilizație extraterestră, nu există nici un obstacol în acest sens. Chiar și în cazul acesta, descrierea biblică nu poate fi considerată decât ca un ecou îndepărtat al realității și nicidecum ca o imagine fidelă a acesteia. 

Pentru descifrarea sensurilor pe care le conțin textele biblice din cartea Facerea este, de asemenea, important să înțelegem de ce s-ar fi putut pierde cunoștința oamenilor despre Dumnezeu după Noe, în așa fel încât El ar fi trebuit să reconstruiască relația cu omenirea de la început, prin Avraam. Trebuie observat că între Noe și Avraam au trecut doar 400 de ani. (ref. 140)

De la Avraam la regele David au fost 14 generații și de la David la deportarea în Babilon au fost de asemenea 14 generații. De la deportarea în Babilon la venirea lui Mesia au mai fost încă 14 generații. În perioada de 400 de ani care s-a scurs de la Noe la Avraam, Biblia ne lasă să înțelegem că s-ar fi pierdut complet credința oamenilor în Dumnezeu, în așa fel încât, a fost nevoie ca El să se descopere lui Avraam, pentru ca, prin acesta, omenirea să devină din nou credincioasă. Această prezumție biblică mi se pare o absurditate deoarece era imposibil ca urmașii lui Noe, unul dintre cei mai drepți oameni de pe pământ, să piardă cu totul cunoștința lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ar fi adus Potopul pe Pământ pentru ca ulterior lumea să devină mai credincioasă și probabil mai virtuoasă decât înainte, căci altfel producerea acelui eveniment dezastruos nu ar fi avut nici un sens. Cu toate acestea, Biblia ne spune că după Potop s-ar fi pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu.  

Povestirea despre Potop s-ar fi păstrat generații după generații dar nu și credința în Dumnezeu. Această narațiune fără sens vrea să ne facă să credem că oamenii l-au uitat cu totul pe Dumnezeu deși El ar fi fost autorul Potopului. Numai că povestirea despre Potop ar fi fost cu totul incompletă dacă ea nu ar fi conținut și rolul lui Dumnezeu în declanșarea acestui dezastru și motivele pentru care a fost generat. Este cu totul incredibil că oamenii au pierdut cunoștința în Dumnezeu între Noe și Avraam, atâta vreme cât în aceea perioadă din istoria omenirii, oamenii au inventat multe religii, deci ei au fost în căutarea lui Dumnezeu.

Pierderea cunoștinței de Dumnezeu după Potop este cu atât mai ciudată cu cât Noe a mai trăit încă 350 de ani după acel eveniment, după cum ne relatează Biblia. În aceea perioadă de timp, Noe ar fi avut posibilitatea să vorbească urmașilor săi despre Dumnezeu și ar fi putut să mențină viu interesul pentru credința în El. Lucrul acesta s-ar fi întâmplat negreșit dacă narațiunea despre Potopul lui Noe ar fi o descriere a unui episod din istoria omenirii și nu doar pură ficțiune, cu atât mai mult cu cât Noe este descris de Biblie ca un om credincios și devotat lui Dumnezeu. Tocmai datorită calităților lui morale și spirituale Noe a fost ales să salveze o parte din lumea de dinainte de Potop. Oare nu a transmis Noe cunoștințele sale despre Dumnezeu nepoților săi? Copiii lui, care au parcurs întreaga istorie a Potopului, erau și ei persoane care dețineau cunoștința de Dumnezeu.

În Biblie, după Potop, cunoștința de Dumnezeu pornește din nou, ca și cum oamenii nu ar fi continuat să creadă în El, cu Avraam, dar aceasta este o întrerupere inexplicabilă:     

„2. Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei.” (Cartea lui Iosua Navi 24; 2)

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să regenereze lumea prin Potop, atunci de ce ar fi lăsat El omenirea timp de 400 de ani fără revelație venită de la El? Este dificil de acceptat că Dumnezeu ar fi adus Potopul pe Pământ doar dintr-o dorință de distrugere și cu toate acestea se pare că aceasta este concluzia la care ne conduce Biblia.

Tuesday, 16 July 2019 14:39

Cain si Abel o povestire dramatica

Written by
Rate this item
(0 votes)

Eva este singura femeie care are o prezență mai vizibilă în povestirile biblice despre creație, care descriu lumea până la Potop. Deoarece ea nu este privită de către scriitorii biblici cu dispreț, chiar dimpotrivă, se pune întrebarea de ce nu au fost prezentate în prima carte din Biblie și celelalte femei din familia lui Adam și Eva, fiice, nepoate, etc. Este desigur reflexia unei societăți patriarhale în care bărbații sunt considerați cei mai importanți și femeile vin pe plan secund. Aceasta nu poate să fie atitudinea lui Dumnezeu, ci este expresia civilizației umane din acele vremuri, reprezentată sub formă mitologică.

Rate this item
(0 votes)

În conformitate cu povestirea din cartea Facerea, Eva a fost prima femeie care a trăit pe pământ. Aceasta ar fi fost ispitită de un șarpe să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului în ciuda faptului că Dumnezeu ar fi interzis acest lucru. Care ar fi fost motivul pentru căderea oamenilor în păcat? Principalul motiv ar fi fost curiozitatea, setea de cunoaștere. Unii comentatori ai Bibliei afirmă că primii oameni ar fi fost animați de dorința de a ajunge ca Dumnezeu și de aceea ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar dacă ar fi fost așa, nu era nimic păcătos dacă ei ar fi încercat să ajungă asemănători cu Dumnezeu, de vreme ce El i-ar fi creat după chipul și asemănarea Sa.

Page 1 of 17