© 2015 Archer Design by w3layouts

     

     

     

 

 

 

 

Adevărata practică a Creştinismului

 

Practica Creştinismului nu constă în principal în a ne duce duminica la adunările creştine şi de a participa la slujbe sau la spectacole şi festivităţi, prin care îi dăm recunoaşterea lui Dumnezeu. Acesta este un element al credinței noastre, dar nu cel mai important. Dumnezeu dorește să îl lăudăm, mai mult prin fapte decât prin vorbe. Adunările creștine sunt un fel de școli de duminică pentru adulți, dar cunoștințele acumulate trebuie puse în practică. Practica se face în locurile unde se află cei flămânzi, cei însetați, cei bolnavi sau cei întemnițați. Isus (Iisus) după astfel de practică îi împarte pe credincioși în oi și capre și nicidecum după numărul de ore petrecut în clădirile numite, în mod impropriu, Biserică. Problema nu este de a îi declara lui Dumnezeu că suntem gata să ne supunem Lui, în toate lucrurile, în ”a ne pune bine cu El,” ci problema este de a practica, în mod concret şi efectiv, ceea ce ne cere El. Eu nu spun să nu mai frecventăm comunitățile creștine, eu spun că, pentru Creștini, teoria fără practică este ca și credința fără fapte, adică este moartă. În adunările creștine se învață multă teorie, care ar trebui să ne îndemne către practică. De ce nu se întâmplă acest lucru, atunci și acolo când nu se întâmplă? Există oare deficiențe în învățăturile teoretice, prezentate în adunările creștine, în modul de interpretare a Bibliei sau este prea mare decalajul între afirmațiile care se fac și angajamentele personale reale? Noi facem ce face ”popa” sau pastorul nu facem ce spune el. Puțini oameni înțeleg că noi de fapt ne coordonăm viața noastră spirituală nu după ce suntem învățați de la amvoane, ci după ce vedem că fac Creștinii, prezenți în adunările creștine, pe care noi le frecventăm. Adevăratele predici în comunitățile creștine nu sunt cuvintele preotului sau ale pastorului, ci sunt atitudinile celor care ne înconjoară și de multe ori acestea sunt departe de frumusețea cuvintelor lor. 

Adevărata pocăință nu înseamnă doar a face sau a nu face ceva anume, ci înseamnă de a fi asemănători cu Dumnezeu, a fi ”dumnezei.”(Ioan 10; 34-36) Este necesar să fim una cu Dumnezeu, în noi înșine, adică El, care locuiește în noi, este una cu spiritul nostru. (Ioan 17; 21-23) Relația cu Dumnezeu nu este una exterioară, de la stăpân la supus, ci este una de unitate interioară, de conviețuire spirituală cu El, în interiorul ființelor noastre. Relația cu Dumnezeu este cea mai intimă relație a omului, fără ascunzișuri, fără secrete, fără posibilitatea de a minți, în deplină cunoaștere a noastră de către El. Care altă relație umană mai este atât de apropiată, atât de intimă? Tot ceea ce nu știu cei din jurul nostru despre noi, Dumnezeu știe și de asemenea cunoaște trecutul, prezentul și viitorul nostru. Dumnezeu este cea mai apropiată Ființă de om, este tot timpul în interiorul acestuia cunoaște toate îndoielile lui sau ale ei și încearcă să le răspundă. El vede răul din noi și încearcă să îl înlăture. El vede aspirațiile noastre către bine și frumos și încearcă să le consolideze. Dumnezeu este mai aproape de noi chiar decât părinții noștri, frații noștri, soția sau copii noștri sau prietenii noștri. Dumnezeu este chiar în noi și desigur și în afara noastră.  

El a spus că nu doreşte să vadă nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Mărturisirea cu gura a credinței este suficientă pentru îndreptățirea noastră, în fața lui Dumnezeu, prin Cristos, dar această credință este în sine moartă și nu duce la viață veșnică, dacă nu produce rezultate practice. Credința noastră în Isus (Iisus), ne asigură accesul la tronul lui Dumnezeu, dar ea nu conferă decât o neprihănire atribuită, în vederea realizări a unei neprihăniri sau sfințiri dobândite, care vine prin nașterea din nou. De aceea, neprihănirea lui Isus (Iisus) ne este dată cu scopul de a ajunge la propria noastră neprihănire, prin Cristos și nu cu scopul ca Isus (Iisus) să fie neprihănit în locul nostru, iar noi să rămânem mereu păcătoși, ne renăscuți spiritual.

 

14 Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?

Mat 7.26; Iac 1.23;

15 Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele,

Iov 31.19-20; Luc 3.11;

16 şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?

1Ioan 3.18;

17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.

18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”

Iac 3.13;

19 Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!

Mat 8.29; Marc 1.24; Marc 5.7; Luc 4.34; Fapt 16.17-19.15;

20 Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?

21 Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?

Gen 22.9-12;

22 Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.

Evr 11.12;

23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”

Gen 15.6; Rom 4.3; Gal 3.6; 2Cron 20.7; Isa 41.8;

24 Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iacov 2; 14-24)

 

10 Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!

Deut 32.32; Ezec 16.46;

11 „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.

1Sam 15.22; Ps 50.8-9; Ps 51.16; Prov 15.8; Prov 21.27; Isa 66.3; Ier 6.20; Ier 7.21; Amos 5.21-22; Mic 6.7;

12 Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?

Ex 23.17; Ex 34.23;

13 Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!

Mat 15.9; Ioel 1.14; Ioel 2.15;

14 Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.

Num 28.11; Lev 23.2; Pl; Isa 43.24;

15 Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge!

Iov 27.9; Ps 134.2; Prov 1.28; Isa 59.2; Ier 14.12; Mic 3.4; Ps 66.18; 1Tim 2.8; Isa 59.3;

16 Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!

Ier 4.14; Ps 34.14; Ps 37.27; Amos 5.15; Rom 12.9; 1Pet 3.11;

17 Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! –

Ier 22.3-16; Mic 6.8; Zah 7.9; Zah 8.16 (Isaia 1; 10-17)

 

Avem nevoie să învățăm să facem bine celor din jurul nostru și dacă ne mulțumim doar cu participarea la serbările creștine, din cadrul diverselor confesiuni creștine, ne învîrtim într-un cerc vicios și dezamăgitor, deoarece vorbim mereu și mereu despre lucruri, pe care nu le practicăm și toată învățătura lui Isus (Iisus) rămâne doar un deziderat și atitudinea noastră este expresia unui eșec. Practicarea învăţăturilor creştine înseamnă în primul rând să avem grijă de săraci, de orfani şi de văduve și categoric nu înseamnă, în primul rând, să aparținem, în mod obligatoriu de o cofesiune creștină sau alta și să participăm la toate festivitățile organizate de aceste instituții bisericești. Bun Creștin nu înseamnă ”să rupi” ușile clădirilor, numite Biserică, în fiecare duminică sau cu alte ocazii sărbătorești, ci înseamnă ”să rupi” ușile spitalelor, ale orfelinatelor, ale căminelor de bătrâni cu brațele încărcate de ajutoare, atît cît permite situația fiecăruia. Bun Creștin înseamnă să concepem propria viață într-un climat de înțelegere și armonie cu ceilalți, să facem tot ce putem pentru societatea de care aparținem, fie ea formată din Creștini sau din ne Creștini, adică chiar din reprezentanți ai altor religii sau atei și nu să ne împăunăm cu ritualurile religioase ale confesiunii creștine de care aparținem, considerîndu-le pe acestea mai valoroase, din punct de vedere spiritual, de cât formele de manifestare religioasă ale altor comunități creștine. Bun Creștin înseamnă să îi privim pe toți oamenii, ca având același statut spiritual, în fața lui Dumnezeu și să nu ne considerăm pe noi că suntem membrii la denominațiunea creștină, adică cultul sau secta cea mai bună, cu doctrina cea mai adevărată și cea mai aproape de voința Lui. Practica Creștinismului adevărat este alta decât ceea ce consideră cei mai mulți oameni, că înseamnă aceasta și această practică este foarte bine descrisă de Isus (Iisus). 

 

31 Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.

32 Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;

Rom 14.10; 2Cor 5.10; Apoc 20.12; Ezec 20.38; Ezec 34.17-20; Mat 13.49;

33 şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.

34 Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.

35 Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;

Isa 58.7; Ezec 18.7; Iac 1.27; Evr 13.2;

36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”

37 Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?

38 Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?

39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?”

40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Prov 14.31; Prov 19.17; Mat 10.42; Marc 9.41; Evr 6.10;

41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

Ps 6.8; Mat 7.23; Luc 13.27; Mat 13.40-42; 2Pet 2.4;

42 Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau;

43 am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.”

44 Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?”

45 Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”

Prov 14.31; Prov 17.5; Zah 2.8; Fapt 9.5;

46 Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”

Dan 12.2; Ioan 5.29; Rom 2.7; (Matei 25; 31-46)

 

 Matei, capitolul 25

 Mulţi se amăgesc cu gândul că ei sunt mai buni decât ceilalţi deoarece se duc în fiecare duminică şi câteodată şi în cursul săptămânii în clădirile numite Biserică şi pentru că participă la slujbe sau alte ritualuri şi ceremonialuri sau pentru că țin nenumărate posturi sau o anumită zi de odihnă, mai degrabă decât alta. Este o formă de auto-amăgire. Nicăieri, în învăţăturile Sale, Isus (Iisus) nu a spus că, pentru a fi mântuit omul are nevoie să participe la ritualuri religioase, să țină posturi sau să respecte o anumită zi de odihnă. Isus (Iisus) a spus că, pentru a fi mântuit este nevoie să facem sau să nu facem anumite lucruri și mai ales să ne iubim unii pe alții dar nu a inclus printre acestea şi participarea la slujbe. Iată ce a spus Isus (Iisus) că trebuie să facă sau să nu facă o persoană pentru a fi mântuit.

 

34 Când au auzit fariseii că Isus (Iisus) a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc.

Marc 12.28;

35 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare:

Luc 10.25;

36 „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”

37 Isus (Iisus) i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”

Deut 6.5; Deut 10.12; Deut 30.6; Luc 10.27;

38 Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

39 Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Lev 19.18; Mat 19.19; Marc 12.31; Luc 10.27; Rom 13.9; Gal 5.14; Iac 2.8;

40 În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.”

Mat 7.12; 1Tim 1.5; (Matei 22; 34-40)

 

Iată şi ce au spus apostolii că trebuie să facă un credincios, pentru a fi mântuit.

 

27 Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.

Isa 1.16-17; Isa 58.6-7; Mat 25.36; Rom 12.2; Iac 4.4; 1Ioan 5.18; (Iacov 1; 27)

 6 Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor – aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adăugat nimic.

Gal 6.3; Fapt 10.34; Rom 2.11; 2Cor 12.11;

7 Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur –

Fapt 13.46; Rom 1.5; Rom 11.13; 1Tim 2.7; 2Tim 1.11; 1Tes 2.4;

8 căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor –

Fapt 9.15; Fapt 13.2; Fapt 22.21; Fapt 26.17-18; 1Cor 15.10; Gal 1.16; Col 1.29; Gal 3.5;

9 şi, când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.

Mat 16.18; Efes 2.20; Apoc 21.14; Rom 1.5; Rom 12.3-6; Rom 15.15; 1Cor 15.10; Efes 3.8;

10 Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac.

Fapt 11.30; Fapt 24.17; Rom 15.25; 1Cor 16.1; 2Cor 8.1-9.15; (Galateni 2; 6-10)

 

Practicarea Creştinismului este cu totul altceva decât participarea la festivităţi şi sărbători creştine, este o grijă reală faţă de cei din jurul nostru este un interes real şi o dragoste sinceră. Nimic nu ne împiedică să participăm la adunările creștine, dar trebuie să facem, cu prioritate, partea cea mai importantă din Lege, cum a spus Isus (Iisus) și pe celelalte să nu le lăsăm nefăcute.

 

23 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.

Luc 11.42; 1Sam 15.22; Osea 6.6; Mic 6.8; Mat 9.13; Mat 12.7; (Matei 23; 23-24)

 

       Iată deci că adevărata practică a Creștinismului este reprezentată de acțiunile noastre în favoarea celor care au nevoie de noi și nu doar în rugăciuni de cerere, adresate lui Dumnezeu și de participarea noastră la festivități de laudă la adresa Lui, care nu ne costă nimic și nu presupun un prea mare efort.

 

Vă invit să vizitaţi www.gabrielbaicu.com